Descoperirea hormonilor, la început de secol XX, a deschis calea unor mari progrese în medicină. Hormonii sunt regulatorii chimici ai multor funcţiuni ale animalelor şi plantelor. Majoritatea hormonilor umani sunt produşi de glandele endocrine, fiind distribuiţi în diverse părţi ale corpului prin intermediul fluxului sanguin.

Astfel, ei reglează creşterea, metabolismul, reproducerea şi funcţionarea diverselor organe. Deşi sunt prezenţi în cantităţi mici, reprezintă o forţă, sistemul hormonal constituindu-se într-o formă fundamentală de control şi organizare, necesară pentru funcţionarea de ansamblu a organismelor complexe. Nu este de mirare că manipularea hormonilor se utilizează frecvent în tratamentul medical, iar sinteza lor prin recombinare genetică are asigurat un viitor strălucit în terapeutică.

Cu mai bine de un secol în urmă, William Bayliss, a cărui biografie pare desprinsă din „Vieţile sfinţilor", a descoperit cum funcţionează hormonii. Pe lângă dezvăluirea misterului ce înconjura hormonul numit secretină, Bayliss a făcut electrocardiograme înainte ca acestea să fie inventate, a cercetat modul în care se dilată şi se contractă vasele de sânge şi a descoperit multe din secretele enzimelor.

El a fost unul dintre fondatorii fiziologiei şi biochimiei moderne, copleşit cu numeroase onoruri. Deşi se bucura de stima colegilor săi, a fost puternic atacat de mişcarea care se opunea vivisecţiei, fiind acuzat de cruzime faţă de câinii folosiţi în experimentele lui. A fost obligat să dea în judecată detractorii şi a câştigat procesul.

Provenind dintr-o familie bogată, el era liberal, chiar socialist, şi se preocupa îndeaproape de bunăstarea celorlalţi. În anii primului război mondial, în timp ce soldaţii mureau din cauza şocului fizic provocat de răni, Bayliss a descoperit o cale de oprire a sângerării cu care a salvat mii de vieţi. Strălucitele lui Principii ale fiziologiei, una din primele sale cărţi de bază, sunt considerate strămoşul literar al voluminoaselor cursuri pentru studenţii la medicină din zilele noastre.

William Maddock Bayliss s-a născut pe 2 mai 1860 în Wednesbury, oraş din Staffordshire, regiune industrială din centrul Angliei. Mama sa, Jan Maddock, a murit pe când el avea o vârstă fragedă, iar tatăl lui, Moses Bayliss, care fusese la început fierar, a devenit ulterior un prosper industriaş. După ce a urmat cursurile unei şcoli private, William a lucrat o scurtă perioadă de timp la firma tatălui, „Bayliss, Jones & Bayliss", dar a preferat să se dedice ştiinţei.

În consecinţă, aşa cum se întâmplă adesea, a intrat ca ucenic la un cabinet medical privat şi a lucrat într-un spital local. Dar în 1880, când tatăl lui s-a retras şi familia s-a mutat la Hampstead, lângă Londra, William a avut ocazia să studieze la University College. Şi-a luat diploma în ştiinţe în 1882 şi a început să studieze medicina. După ce a căzut la examenul de anatomie, s-a decis să abandoneze medicina şi să se dedice fiziologiei. In 1885 s-a mutat la Oxford, şi-a luat doctoratul în 1888, apoi s-a întors definitiv la University College, unde a ocupat iniţial postul de asistent.

În 1890, Bayliss a legat o prietenie de durată cu Ernest Henry Starling, care avea pregătire de fizician. „Bayliss era profund şi erudit, dar obişnuia să cedeze foarte repede", scrie Charles L. Evans, „în vreme ce Starling era un pragmatic extravertit, cu o viziune prin excelenţă medicală." Colaborarea lor s-a dovedit fructuoasă, iar în următorul deceniu cei doi au efectuat o serie de cercetări în care au aplicat unele dintre noile descoperiri în domeniul electricităţii şi al fiziologiei.

Folosind electrometrul capilar recent inventat, ei au putut studia activitatea electrică a inimii. Au ajuns la concluzia că bătăile de inimă ale broaştelor batraciene şi ale broaştelor ţestoase prezintă trei faze electrice, apoi au continuat studiul pe oameni, făcând experimente pe ei înşişi. De asemenea, au încercat să descrie funcţionarea sistemului vasomotor - modul în care vasele de sânge sunt controlate de nervi. Dar cea mai mare descoperire a lui Bayliss şi a lui Starling avea să se producă în 1902, când au dezvăluit mecanismul de funcţionare a hormonilor.

Sir Charles Martin, care era prezent în laborator, a înregistrat pentru posteritate acest experiment crucial. Bayliss şi Starling au tăiat un câine anesteziat şi i-au injectat acid clorhidric în duoden. Cum era de aşteptat, pancreasul a intrat în funcţiune. Cu câţiva ani în urmă, Ivan Pavlov descoperise că prin stimularea anumitor nervi se poate declanşa secreţia de sucuri gastrice.

Apoi Bayliss şi Starling au tăiat o buclă a intestinului şi au secţionat nervii corespunzători, astfel încît intestinul era legat de restul corpului doar prin vasele de sânge. Atunci când partea tăiată a intestinului a primit acid clorhidric, Bayliss şi Starling au obţinut acelaşi rezultat: pancreasul a început să funcţioneze. „A fost o după-amiază formidabilă", scrie Sir Charles. Calea spre excitaţie realizată prin intermediul fluxului sanguin era de natură chimică şi nervoasă.

În continuare, cei doi au izolat substanţa produsă de membrana intestinului subţire şi transportată spre pancreas, unde semnalează nevoia de suc digestiv. Substanţa, căreia i-au spus secretină, face parte dintr-o întreagă clasă de substanţe numite hormoni. (Starling este cel care le-a dat acest nume în 1905.)

Cariera lui Bayliss a fost întreruptă în 1903, când ziarele londoneze l-au acuzat că în timpul unei prelegeri publice despre secretină a sacrificat un câine. Bayliss a compărut în instanţă. Cazul a căpătat numele de „Pamfletul câinelui brun" şi a reflectat noua interpretare dată zicalei lui Pavlov potrivit căreia „pofta declanşează producerea sucului gastric". Acuzaţia, bazată pe relatările a doi suedezi antivivisecţionişti, era falsă, iar Bayliss dispunea şi de mijloacele financiare pentru a-şi impune punctul de vedere.

El avea şi o personalitate bonomă, cu care s-a impus în sala de judecată. Procesul, care a creat vâlvă în lume, a fost pe larg prezentat în ziare. In centrul acestuia se afla un căţel vagabond maroniu, corcitură de terrier, cu păr scurt. In cele din urmă, Bayliss a primit daune în valoare de 2000 de lire, bani pe care i-a folosit pentru înfiinţarea unui fond de cercetare la universitate. În această perioadă, a fost bombardat cu scrisori pline de blesteme şi injurii.

În timpul primului război mondial, Bayliss a avut o importantă contribuţie la tratarea răniţilor. De cele mai multe ori, soldaţii internaţi în spital erau pe punctul să se vindece, când, pe neaşteptate, făceau un „şoc secundar". Presiunea lor sanguină creştea brusc şi mureau. Bayliss a descoperit că o rană extinsă a unui ţesut duce la eliberarea de substanţe toxice în sânge. Aceste toxine provocau dilatarea micilor vase de sânge şi încetineau circulaţia. El a descoperit că, injectând o soluţie de gumă arabică în vene putea să mărească presiunea sanguină - ceea ce, în perioada premergătoare transfuziilor sanguine, a salvat mii de vieţi omeneşti.

În 1914, Bayliss a publicat Principiile fiziologiei generale. Cartea a fost descrisă de Starling ca fiind „revelatoare pentru personalitatea scriitorului. Ar putea fi numită aproape o autobiografie şi, într-adevăr, este istoria unei minţi şi a înfăptuirilor ei". Afirmaţia nu e câtuşi de puţin exagerată. În Principii, Bayliss tratează toate aspectele fiziologiei umane, dar expunerea are incontestabile virtuţi stilistice, autorul recomandând Ajutorul reciproc al lui Kropotkin şi prezentând citate din Sf. Pavel. A fost considerată „o extensie în secolul XX a muncii lui Claude Bernard. În fapt, într-o altă carte-omagiu la adresa lui Bayliss, fiul său a scris: „Fascinaţia exercitată de carte se datorează şi faptului că îţi dă o plăcută senzaţie de continuitate". În universităţile din Statele Unite, cartea s-a bucurat de un asemenea succes, încît s-au creat cluburi Bayliss pentru a o discuta.

În confortabila reşedinţă a lui Bayliss din Hampstead se aflau nu numai cei „de-ai casei" (lucru aproape obligatoriu pentru un profesor universitar în acea perioadă), ci se dădeau petreceri în aer liber, se juca tenis sau se organizau dineuri. Bayliss a fost susţinătorul dreptului la vot al femeilor şi al controlului naşterilor, în ultimii ani îmbrăţişând ideile socialiste. Studenţii îl adorau. Bayliss a avut marele noroc să se căsătorească cu fiica colaboratorului său, Starling, iar viaţa lor de cuplu fericit a fost binecuvântată cu patru copii, dintre care unul avea să devină un bine cunoscut fiziolog. Bayliss a murit pe 27 august 1924, după o scurtă boală.

RECENT

Aspecte epidemilogice ale izbucnirilor cu boli diareice acute în Republica Moldova (Nadejda Gafin, Aliona Nastas, Ion Bîrcă, Adrian Cotelea, Vasile Sofronie)
02.01.2020

În articol sunt prezentate unele aspecte epidemiologice ale izbucnirilor cu boli diareice acute (BDA) în Republica Moldova în anii 2014-2 [ ... ]

Impactul asupra sănătății și cel socioeconomic al morbidității prin varicelă în Republica Moldova (Silvia Negară, Vasile Sofronie)
02.01.2020

A fost studiată și analizată epidemilogic morbiditatea prin varicelă în Republica Moldova în perioada 1985-2017. Studiul dat este unul [ ... ]

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment