Economistul american Myron S, Scholes s-a născut în anul 1941, în S.U.A. După absolvirea şcolii medii, Scholes şi-a făcut studiile la Universitatea din Chicago, unde a şi susţinut teza de doctor în economie în anul 1969.

În anii următori, Scholes a fost invitat în calitate de asistent în economie la Şcoala de Management a Institutului de Tehnologie din Massachuseţts. Aici s-a asociat cu un alt economist american - Black - şi împreună au creat o formulă empirică pentru economia financiară aplicată, care le-a adus faimă şi satisfacţie.

La solicitarea Băncii Wells Fargo, ei au analizat şi explicat relaţia dintre riscul investiţiilor (adică al investitorului) şi riscul întreprinzătorului (adică cel al profitului, căpătat după amplasarea investiţiilor de tot felul). Prin această formulă, Scholes şi Black au dat o nouă interpretare teoriei banilor şi dobânzii, elaborată de marele economist englez J.M. Keynes, concentrându-şi atenţia preponderent asupra practicii financiare.

Ambii economişti, doar în două luni, au elaborat o nouă metodă de formate "(stabilire) a preţului pentru toate contractele cantitative. Între anii 1983 şi 1986, Scholes a activat în calitate de profesor la Şcoala Economică Superioară Stanford, la două facultăţi: la cea de economie şi la cea de drept. Acolo el a îmbinat lucrul didactic cu cel de cercetător ştiinţific al Institutului Hoover.

Un oarecare timp, între anii 1992 şi 1993, el a fost angajat la firma Salomoon Brothers, în calitate de director executiv şi chiar şef al Departamentului Comercial. Iar în anul 1994 a devenit cofondator al unei firme de investiţii manageriale specializată în punerea la punct şi aplicarea metodologiei financiare în managementul investiţional.

Scholes a fost nevoit să oscileze între două activităţi atrăgătoare - cea academică şi cea a businessului mare. Astfel, în anul 1996, el a fost atras de businessul mare financiar şi a renunţat la cariera universitara. Tot atunci (1996), el a devenit membru-fondator al Societăţii de administrare a capitalului pe termen lung din Connecticut. Această firmă se specializează în dezvoltarea şi aplicarea unei tehnici financiare sofisticate, în domeniul administrării investiţiilor de capital.

Ideile economice-pivot, elaborate de Scholes, sunt axate în jurul economiei financiare şi a managementului bancar-financiar, fapt care l-a apropiat pe Schols de lucrările lui Merton şi Black.
Ideile lui Scholes au fost concentrate în formula creată de el şi Black (formulă care a intrat în literatura economică drept formula Black- Scholes) şi se referă la o problemă mai veche - problema valorii şi a preţurilor, proiectate prin prisma bancar-financiară.

Plonjarea în vâltoarea valorii-preţ i-a permis lui Scholes să le amintească contemporanilor un fapt cert, uitat demult: "calitatea este importantă, dar şi cantitatea este la fel de importantă". E semnificativ faptul ca, după publicarea primului articol comun al lui Scholes-Black, agenţii de la bursa cu opţiuni din Chicago au implementat imediat modelul elaborat de Scholes-Black, ca mai apoi sa fie preluat cu o viteză fulgerătoare de către toţi bursierii din S.U.A. şi din alte ţări dezvoltate.

Scholes s-a impus cu lucrări economice - articole şi monografii în domeniul evaluării opţiunilor şi pasivelor. Este apreciat ca cercetător de performanţă a efectelor politicii de impozitare globală şi a deciziilor factorilor instituţionali în acest domeniu. În anul 1992, a editat monografia “Impozite şi strategii ide afaceri”, împreună cu un alt economist - Mark Wolfsoon - de la Universitatea Stanford.

Acest economist (Mark Wolfson) a menţionat că Black, Merton şi Scholes au creat o “lucrare strălucită" nu numai în domeniul “evaluării opţiunilor”, dar, prin eforturile de pionierat în domeniul evaluării opţiunilor, ei au avut un impact deosebit atât asupra teoriei, cât şi asupra practicii pieţelor financiare. Importanţa cercetărilor, atât pentru domeniul academic, cât şi pentru cel profesional cotidian de pe piaţa financiară, rivalizează cu toate contribuţiile anterioare din "teoria financiară".

Wolfson a mai avut să spună că modelul economico-matematic, creat de Black-Scholes, a contribuit la dezvoltarea rapidă a opţiunilor şi a elaborat o cale empirică de plasare a unei valori, a oricărui bun economic (marfa) acolo unde a fost înregistrată o opţiune* şi se presupune certitudinea faptului că această valoare se schimbă în viitor (de obicei spre evaluare, dar nu diminuare).

Opţiunea nu este altceva decât o garanţie a tranzacţiilor financiar- bancare şi financiar-investiţionale, contra unui risc permanent de inflaţie sau “naufragiu” financiar-bursier, care poate veni în orice moment sub forma prăbuşirii preţurilor echivalente ale bunurilor economice reale.

Deci importanţa pieţei opţiunilor şi a altor categorii) (produse) bursiere derivate constă în faptul că ea asigură şi anticipează un anumit nivel al profitului ori al pierderilor, care pot apărea în procesul circuitului economic general.

Sensul teoretic şi practic al opţiunilor este că ele au deschis calea spre o administrare eficientă şi chiar, poate, şi o gestionare a riscului. Scholes şi Mertone au estimat în perspectivă nivelul riscului printr-o metodă cu totul netradiţională - cea de evaluare (majorafe în calcul) a riscului. Şi atunci când agenţii economici, în urma tranzacţiilor material-valorice sau a amplasării investiţiilor, sau a creditului, obţin un venit mai mare decât cel scontat, apoi există real “homeostaza” circuitului economic şi corporaţiile, firmele nu au pierderi, sau au pierderi cu mult mai mici decât cele scontate.

Astfel este evitată tragedia bancrutei. De aceea metoda de determinare a valorii produselor bursiere derivate este, tot ce-i posibil, una dintre cele mai mari realizări în practica economico-financiară din ultimii 20-25 de ani. Mai mult decât atât, metoda elaborată de Scholes, Merton şi Black a contribuit la o creştere vertiginoasă a pieţelor produselor bursiere în ultimii 10-15 ani în întreaga lume.

Modelul acestor trei savanţi a deschis noi domenii de cercetare teoretică şi empirică atât în cadrul financiar-bancar, cât şi în cadrul circuitului economic general şi parţial. Economia empirică a mers şi
mai departe. Ea utilizează “modelul Black-Scholes” la asigurarea contractelor tranzacţionale, precum şi a elasticităţii şi garanţiei proiectelor investiţionale, bazate nu numai pe surse financiare proprii (ale întreprinzătorilor), ci şi pe surse creditar-bancare.

Eficacitatea opţiunilor depinde de valoarea intrinsecă a lor. Şi aici e cazul să menţionăm că valoarea unei opţiuni de cumpărare sau de vânzare de acţiuni depinde de evoluţia preţului acţiunii (în sus sau în jos), până la data maturităţii (aşa se numeşte termenul scadenţei). Aici se ia în consideraţie o “primă de risc”, care intră în valoarea opţiunii. Mărimea valorii opţiunii în timp (pe viitor) depinde de modificarea preţului curent (actual) al acţiunii care, în limbajul lui Scholes-Merton, se numeşte “delta” opţiunii.

Scholes, Merton şi Black au observat că valoarea acţiunilor ordinare preferenţiale a împrumuturilor şi a debitorilor depinde de valoarea totală a firmei, tot aşa cum valoarea unei opţiuni depinde de valoarea acţiunii în sine (valoare intrinsecă). Acest fapt a servit drept piatră de temelie la crearea, încă în anul 1973, de către economiştii amintiţi mai sus, a aşa- numitei teorii unitare a evaluării pasivelor evidenţei contabile.

Metoda (formula), elaborată de Scholes, împreună cu Black şi Merton, a intrat în toate manualele de management financiar şi este studiată în toate universităţile lumii.

Opera economică a lui Scholes a fost apreciată la justa sa valoare de către Fondul Nobel şi Comitetul Nobel, decernându-i-se prestigiosul Premiu Nobel în domeniul economiei pe anul 1997, pentru o nouă metodă de determinare a valorii derivatelor, împreună cu Merton.

Actualmente, metoda lui Scholes-Merton este studiată în toate universităţile lumii şi utilizată de către toate instituţiile financiar-bancare ale economiei mondiale.