Economistul englez John Hicks (1904-1989) s-a născut la 8 aprilie 1904, în orăşelul Yorick, nu departe de Birmingham, în familia unui ziarist local. Nu ştim aproape nimic despre instruirea lui iniţială, dar cunoaştem un fapt esenţial: pentru capacităţi matematice, el s-a învrednicit de două burse - una, din anul 1917 până în 1922, a Colegiului Clifton şi a doua, din anul 1922 până-n 1926, a Colegiului Begliol din Oxford. Hicks era foarte exigent faţă de sine.

După absolvirea Oxfordului, el avea să spună în mod autocritic: "Am terminat învăţătura cu menţiune de gradul doi şi fără cunoştinţe fundamentale în vreun domeniu". Realitatea însă era alta. Tânărul Hicks era foarte dotat şi bine pregătit în domeniul matematicii şi economiei.

În anii '20, a apărut o mare necesitate de economişti-matematicieni. În anul 1926, Hicks a fost solicitat să ţină cursuri la Şcoala Economică din Londra. La început era preocupat de problemele economiei muncii, iar, mai apoi, s-a ataşat de teoria economică, alăptată de matematică. Aprofundându-şi cunoştinţele în teoria economică, el a studiat cu mare atenţie concepţiile economistului francez Leon Walrass (sec. al XIX-lea) privind echilibrul economic general şi cele ale economistului italian Vilfredo Pareto (sec. al XlX-lea) despre economia bunăstării. Tot aici, Hicks a însuşit teoria macroeconomică de la economiştii neoliberali F. fon Hayek şi L. Robbins.

În anul 1935, Hicks a fost invitat, în calitate de profesor de economie, la Colegiul de Economie din Cambridge. Tot atunci s-a şi căsătorit cu economista Ursula Vebb.

Hicks a debutat cu lucrarea "Teoria salariului", apărută în anul 1932. Lucrarea enunţa două teze de pionierat. Prima se referea la fenomenul empiric, numit de Hicks "elasticitatea substituţiei", termen care viza facilitatea înlocuirii unui factor de producţie cu alt factor de producţie. Dacă elasticitatea e egală cu zero, nu poate fi vorba de substituţie. În cazul când elasticitatea este infinită, atunci ambii factori pot fi substituiţi. A doua teză susţinea că elasticitatea are o influenţă directă asupra repartiţiei venitului şi creşterii economice.

Cu ideea "elasticităţii substituţiei", Hicks a confirmat teza marxistă privind substituirea muncii de către capital numai atunci când "elasticitatea substituţiei" muncii şi capitalului este mai mică decât o unitate.
În anii 1935-1938, el a publicat cea mai valoroasă lucrare a sa: "Valoarea şi Capitalul" - "Value and Capital". Prin această lucrare, Hicks şi-a manifestat tendinţa de a soluţiona conflictul dintre teoria ciclului economic şi teoria echilibrului general.

Din anul 1939 până-n 1946, Hicks a activat ca profesor de economie la Universitatea din Manchester. În anul 1946, a fost numit profesor de economie la Colegiul Economic Naffild, din Oxford, iar în 1952 a devenit profesor de economie politică la prestigioasa Universitate din Oxford, unde a activat până în anul 1965, când s-a pensionat.

După înalta apreciere cu Premiul Nobel în anul 1972, Hicks s-a bucurat de mai multe distincţii.
El a fost ales profesor de onoare al Colegiului Economic din Oxford, acordându-i-se câteva premii şi decoraţii. A fost ales membru al Academiei de Ştiinţe a Marii Britanii, al Academiei Regale de Ştiinţe a Suediei, al Academiei de Ştiinţe a Italiei ş.a. Din 1960 până-n 1962, a activat în calitate de preşedinte al Asociaţiei Economice Regale din Marea Britanie, iar în anul 1964 i s-a conferit titlul de Lord al Marii Britanii.

Fondul de idei ale lui Hicks este axat în jurul a două probleme majore şi a unei derivate a acestora. Şi anume: teoria echilibrului economic general, teoria bunăstării şi problema substituţiei bunurilor economice în concordanţă cu dinamica economică.

În baza "elasticităţii substituţiei", Hicks a dovedit că cota-parte a muncii, la etapa progresului ştiinţific, nu scade, după cum credea Marx, în urma creşterii structurii organice a capitalului, sau scade foarte puţin şi mult mai târziu. Acest fapt a fost dovedit, tot pe cale matematică, de un alt laureat al Premiului Nobel - economistul american V. V. Leontiev.

In realitate însă cota-parte a muncii în venitul naţional, conform datelor de 100 de ani, a rămas aproape constantă. Acest fapt a fost dovedit de către savantul Bouli, care a efectuat un şir de calcule şi rezultatul lor a fost numit în economie "Legea lui Bouli", ceea ce ilustrează importanţa "elasticităţii substituţiei", egală cu o unitate.

În primele capitole ale cărţii sale "Valoarea şi Capitalul", Hicks, ca şi Marx, a lansat teoria comportamentului consumatorului şi producătorului în jurul mărfii. El a dovedit că schimbarea (jocul) preţurilor exercită un "efect de substituţie", care întotdeauna este negativ (ca utilitate). Pe când efectul de la actul vânzare-cumpărare, exprimat în bani, poate fi şi pozitiv, şi negativ.

În cartea "Valoarea şi Capitalul" Hicks a pus bazele principiului compensaţiei, utilizat la analiza raportului proporţional dintre cheltuieli şi rezultate. Pentru a ilustra principiul său, el a. adus un exemplu din politica liberului schimb. El spunea că, în condiţiile unui liberschimbism nestingherit, cumpărătorii americani pot stoarce foloase din utilizarea autoturismelor japoneze, pe când vânzarea automobilelor japoneze pe piaţa americană poate cauza prejudicii membrilor sindicatelor, adică muncitorilor corporaţiilor autohtone de producere a automobilelor.

Şi dacă, menţionează Hicks, câştigul deţinătorilor de automobile japoneze e mai avansat decât pierderile muncitorilor automobilişti americani, apoi primii trebuie să compenseze pierderile celor din urmă, adică să le cedeze o parte din veniturile lor, astfel distribuind facilităţile de la exploatarea automobilelor japoneze pe teritoriul S.U.A. în favoarea tuturor.

Concepţia dinamicii economice este una dintre cele mai originale idei ale lui Hicks, din punctul de vedere al locului, acordat de Hicks, dinamicii economice în ansamblul ecuaţiilor: stabilitatea dinamică ca atare şi modelul echilibrului general.

Hicks a tins să precizeze condiţiile necesare pentru reîntoarcerea sistemului economic dezechilibrat la starea de echilibru stabil. Condiţiile de reîntoarcere la echilibrul stabil au fost mai târziu depistate şi utilizate de către Kenneth Arrow şi Gerar Debreau, în investigaţiile lor ştiinţifice.

Ideea lui Hicks referitoare la "echilibrul provizoriu" este utilizată cu succes în teoria macroeconomică, la analiza creşterii economice şi a ciclului comercial.

În anii '30 ai secolului al XX-lea, aidoma altor tineri economişti, Hicks a plonjat în vâltoarea "revoluţiei keynesiste", a cărei teorie de dirijare a economiei de piaţă a fost de folos tuturor ţărilor lumii. Hicks a fost impresionat de lucrarea fundamentală a lui Keynes, apărută în anul 1936, cu titlul "Teoria generală a angajării forţei de muncă, a dobânzii şi banilor". El a scris două recenzii: una aproape uitată, iar alta apărută în revista "Econometria", 1937, intitulată "Keynes şi clasicii", a lăsat o brazdă adâncă în literatura economică.

Comentându-l pe Keynes, Hicks a elaborat diagrama sa originală "economiile pentru investiţiile de capital" ("EI") - "piaţa monetară" ("PM"), exprimată în abreviatura "El - PM" şi inclusă, ceva mai târziu, în toate manualele moderne de macroeconomie. Hicks a demonstrat că curba "PM" exprimă toate combinaţiile venitului naţional şi ale ratei dobânzii, care corespund cu situaţia de egalitate dintre cererea de bani şi oferta de bani. Curba "EI" însă indică toate combinaţiile venitului naţional, care corespund situaţiei de egalitate a volumului economiilor cu volumul investiţiilor de capital.
Intersecţia curbelor "EI - PM" ne indică punctul, în care rata dobânzii şi venitul naţional se găsesc în stare de echilibru (homeostază).

Teoria lui Hicks privind banii şi devierea de la curba "PM" a anticipat teoriile moderne, referitoare la cererea de bani, determinată de masa hârtiilor de valoare şi tranzacţii. Prin această teorie, Hicks a mai demonstrat că avansarea de sine stătătoare a cheltuielilor statale (guvernamentale) strămută curba "EI" spre dreapta, contribuind la majorarea venitului naţional.

Ulterior, el a demonstrat că "injectările monetare" statale contribuie la creşterea ratei dobânzii, în afară de acele cazuri, când curba "PM" devine plată (aceste cazuri sunt cunoscute cu denumirea de "capcana lichidităţii". Considerând că "capcana lichidităţii" era caracteristică pentru perioada Marii Depresii din anii 1929-1933, mulţi keynesişti pledau pentru o politică fiscală, adaptată la realitatea economică empirică.

Mulţi specialişti în domeniul istoriei gândirii economice afirmă că politica macroeconomică keynesistă, promovată de ţările Europei de Apus, Americii de Nord şi Japoniei în anii '50-'60, este, pur şi simplu, o traducere în viaţă a ideilor teoretice ale lui Hicks. Toată polemica acestor ani în domeniul economiei politice a statelor vizate, referitoare la contrapunerea eficacităţii metodelor şi pârghiilor monetariste celor fiscale, a fost încadrată în parametrii diagramei lui Hicks "EI-PM": "EI" - economii-investiţii; "PM" - piaţa monetară.

Cu ajutorul diagramei sale, Hicks a corectat modelul keynesist static de scurtă durată, demonstrând că, chiar şi într-o perioadă scurtă, economia poate fi şi este nu statică, ci dinamică.

Diagrama "EI - PM" a lui Hicks s-a dovedit a fi un instrument sigur şi durabil. Cu ajutorul ei, istoricul economiei Piter Temin a demonstrat, în bază de calcule matematice, un fapt uluitor: opinia monetaristă, precum că pricina Marii Depresii în Statele Unite ale Americii a fost scăderea considerabilă a ofertei de bani e, pur şi simplu, răsturnată de datele empirice privind rata dobânzii şi venitul naţional. Şi aceasta a fost o descoperire pe cât de imprevizibilă, pe atât de veridică.

În cartea sa "Capitalul şi creşterea economică", editată în anul 1965, Hicks, pentru prima oară în gândirea economică, a utilizat categoria "dinamica comparativă". Aceasta i-a permis să studieze şi să analizeze stabilitatea durabilă şi calea optimă de dezvoltare a economiei empirice. Tot în această lucrare, el a introdus concepţia pieţelor cu "preţuri fixe" şi a pieţelor cu "preţuri elastice", categorii care au contribuit considerabil la dezvoltarea analizei macroeconomice.

Hicks a dezvoltat teoriile sale şi în lucrarea de valoare reală "Teoria istoriei economice" (1969), folosindu-le şi la analiza istoriei economice. El a observat consecutivitatea evenimentelor, graţie cărora extinderea tehnologiilor moderne duc direct la creşterea economică.

Ulterior (1979), în cartea sa "Cauzalitatea în economie", el a analizat dinamica consecutiv-continuă a proceselor economice, deosebirea dintre rezervele economice şi fluxurile resurselor, stabilind astfel dependenţa cauzală dintre variabilele economice.

Orice lucrare a lui Hicks, luată aparte, poartă amprenta originalităţii. Eforturile teoretice ale lui Hicks au fost apreciate la justa lor valoare de lumea întreagă. În anul 1972, Hicks, împreună cu americanul Arrow, a fost menţionat, de către Fondul Nobel şi Comitetul Nobel, cu Premiul Nobel, pentru aportul de pionierat în domeniul teoriei echilibrului economic general şi teoriei bunăstării.

În alocuţiunea sa rostită în timpul prezentării laureaţilor, R. Bentzeli, academicianul Academiei Regale de Ştiinţe a Suediei, a menţionat că lucrarea lui Hicks "Valoarea şi Capitalul" a "insuflat o viaţă proaspătă teoriei echilibrului general (economic). Mai mult decât atât: "ea (lucrarea), a menţionat Bentzeli, a comunicat un caracter mai concret ecuaţiilor incluse în sistem şi a deschis posibilitatea pentru studierea efectelor, care apar în interiorul sistemelor economic, sub influenţa impulsurilor venite din exterior".