Reformele monetare statale internaţionale au contribuit la apariţia unui savant supranumit "Adam Smith al secolului XX". E vorba de Milton Friedman, care a studiat fenomenul monetar, numindu-l monetarism. Friedman s-a născut pe 31 iulie 1912 la Brooklyn - New York (S.U.A.), în familia unor emigranţi din Europa de Est - mama Sarah Ethol (Londau) şi tatăl Jeno Saul Friedman.

Părinţii l-au educat pe Milton în cele mai prestigioase licee şi universităţi, printre care ultima fiind cea din Chicago. În anul 1932, Friedman susţine bacalaureatul în domeniul economiei şi matematicii. În anul 1933, devine doctorand la Universitatea Columb din New York, iar în 1934 se transferă ca asistent la Universitatea din Chicago. În 1937, a activat, împreună cu S. Kuznets, la Biroul Naţional de Cercetări Economice.

Tot la Chicago se căsătoreşte cu Rose Director, sora economistului Aaron Director, amicul său. Ei au un fiu şi o fiică. În 1946, a devenit profesor de economie la Universitatea din Chicago, unde a şi creat "Şcoala de la Chicago" - monetarismul. Friedman e autorul a 26 de monografii şi a 200 de studii. Laureat al Premiului Nobel în a. 1976, fost consilier al Preşedintelui S.U.A. R. Reagan, care promova politica economică dinamică, cunoscută cu titlul "Reaganism". Teoria monetaristă a lui Friedman e formulată în 2 lucrări: "Rolul politicii monetare" (1967), "Un cadru teoretic pentru analiza monetară" (1970). Friedman a crescut graţie ideilor lui Keynes (economist englez care a elaborat o teorie originală a banilor).

Autoritatea lui Friedman ca economist a sporit cu mult din momentul când el a devenit consilier economic al Preşedintelui S.U.A. Richard Nixon. Friedman a fost economistul, care a avut curajul să-l contrazică pe Nixon în anul 1971, când acesta a încercat să aplice un sistem rigid de preţuri fixe şi de reglare a salariului. Nixon a cedat.

Friedman avea o pagină specială de comentator economic în revista "Newsweek". El propaga ideile sale liberale referitoare la "Stat minim" în economie şi punea accentul pe utilizarea de către stat a unei pârghii eficace de reglare economică - "banii", care, în concepţia lui, pot efectua foarte eficient reglarea economică, publică şi privată.

In anul 1967, Friedman devine preşedinte al Asociaţiei Economice Americane, al cărei membru a fost mai mult de 30 de ani. Pentru vastitatea de cunoştinţe economice un alt economist american, Paul Samuelson, l-a supranumit "economistul economic".

In anul 1977, Friedman s-a reîntors la Universitatea din Chicago, unde şi-a preluat calea sigură de analiză economică. Pe lângă Premiul Nobel (1976), Friedman a mai fost menţionat cu Medalia John Beitz Klark a Asociaţiei Economice Americane (1951) şi cu titluri ştiinţifice onorifice ale mai multor universităţi şi academii din întreaga lume.

Fondul de idei ale operelor lui M. Friedman se înscrie cu denumirea generică de monetarism, deoarece el a pus accentul pe categoria "banilor" ca factor de reglare economică la toate nivelurile de activitate economică. Friedman publică prima sa lucrare în anul 1940, cu titlul "Veniturile activităţii private independente", lucrare scrisă împreună cu S. Kuznets. Anume în baza acestei lucrări, în anul 1946, el a susţinut teza de doctor în economie.

Ideile nonintervenţioniste ale lui Friedman nu erau acceptate de toţi economiştii. Dar faptul acesta nu l-a intimidat pe Friedman. Din contra, i-a stimulat activitatea ştiinţifică amplă. Friedman, ca şi Hayek, se pronunţa contra reglării economice de către stat. El pleda numai pentru o singură pârghie statală - politica fiscală şi monetară (fiscalitatea şi monetarismul erau tratate de el drept o singură metodă de reglare economică statală). Ideile originale ale lui Friedman i-au permis economistului englez John Barton să spună: "El ne-a asigurat fundamentul viitoarelor investigaţii în domeniul macroeconomiei".

În anii celui de-al doilea război mondial, la comanda Ministerului de Finanţe, s-a ocupat de elaborarea unei politici fiscale mai eficace şi de statistica militară. La sfârşitul anilor '40, Friedman, fiind încurajat de Biroul Naţional de Investigaţii Economice, a iniţiat crearea "teoriei monetariste". I-a venit în ajutor măria-sa întâmplarea. În anul 1950, este numit consultant al "Planului Marshall", elaborat de o echipă de economişti, în egida Secretarului de Stat al S.U.A. George Marshall, în scopul de a contribui la restabilirea economiei ţărilor Europei Apusene, economie distrusă de invazia hitleristă. Sosind la Paris în acelaşi an, el devine un adept fidel al ideii cursurilor flexibile ale valutei statelor apusene. Analizând situaţia valutară internaţională, el a prezis prăbuşirea cursurilor fixe valutare, aprobate încă la mijlocul anilor '40 de către Convenţia de la Brettonwood (S.U.A.), ceea ce şi s-a întâmplat în anii '70 ai secolului al XX-lea.

În acest răstimp, Friedman elaborează ipoteza paradoxală a "venitului permanent al consumului", care a fost confirmată de activitatea economică. Friedman a pus sub semnul întrebării un postulat de neclintit al lui Keynes, bazat pe sintagma "consumul curent-venitul curent". Acest concept a fost expus de către Friedman în lucrarea sa de valoare "Teoria funcţiei de consum" (1957). Friedman a elaborat teoria, conform căreia consumatorul efectuează calculele sale de consum nu atât şi nu numai în baza venitului curent, ci el pune accentul mai mult pe venitul permanent şi pe "venitul aşteptat" în viitor. Dar, întrucât venitul permanent nu întotdeauna este evident, el poate fi calculat conform indicelui mediu al ultimelor venituri băneşti. Acest indice mediu a fost numit "pragul repartiţiei".

Teoria lui Friedman privind venitul permanent a avut o mare importanţă pentru investigaţiile consumului global şi elaborarea metodologiei de determinare, apreciere şi pronosticare a "veniturilor aşteptate". Această teorie a fost înalt apreciată în rândurile specialiştilor din domeniul macroeconomiei.
Problema monetaristă a fost tratată şi în lucrarea sa de anvergură, publicată în anul 1963, cu titlul "Consolidarea sistemului financiar al S.U.A.", lucrare elaborată împreună cu Anna Svart.

Într-un capitol dedicat Marii Depresii (1929-1933), autorii au criticat erorile Sistemului Federal al rezervelor valutare, care nu a fost în stare să menţină un anumit nivel de lichiditate bănească în băncile S.U.A. Ei pledau pentru o "reducere radicală a masei monetare în circulaţie, cu toate că acesta e un act tragic, dar e o cerinţă ponderabilă a politicii monetare", în detrimentul opiniei lui Keynes şi a adepţilor săi, care tratau reducerea masei monetare în circulaţie drept o "slăbiciune a sistemului bancar".
Întrucât intensitatea creşterii veniturilor nominale se exprimă în bani, apoi doctrina monetaristă a lui Friedman poate fi explicată simplu prin fraza: "Banii sunt totul".

Doctrina monetaristă a lui Friedman a devenit una dintre cele mai importante teorii economice la etapa economiei moderne, în pofida evidenţierii hiperbolizate a unui singur factor economic - cel al masei monetare.

Friedman a pus în centrul investigaţiilor ştiinţifice şi al analizei economice o singură categorie principală - banii; banii-aur, banii- monedă, banii-bancnote bancare, banii-asignate de hârtie, banii-acţiuni şi alte hârtii de valoare etc.

În opinia lui Friedman, fluxul sau refluxul monetar propulsează sau stopează dinamica circuitului economic în întregime, cu toate cele patru aspecte ale sale: producţia, repartiţia, schimbul şi consumul. Punctul de plecare şi punctul-reper ale concepţiei friedmaniene sunt banii. Cu banii începe circuitul şi tot cu banii se termină acesta. Numai că banii ajung la punctul final al circuitului mult mai "viguroşi" şi "împreună cu pui", adică cu profit, dobândă şi rentă. Concepţia monetară a lui Friedman se sprijină pe teoria cantitativă a banilor, lansată de mercantiliştii Smith, Ricardo, Mill, Marx, Marshall şi Keynes.

Ţinem să amintim esenţa teoriei cantitative a banilor, teorie care susţine conceptul precum că valoarea intrinsecă a bunurilor economice, valoarea de schimb a acestora (preţurile) sau puterea de cumpărare a banilor depinde de: 1) masa banilor în circulaţie; 2) masa bunurilor economice; 3) viteza de circulaţie a banilor. Altfel vorbind, puterea de cumpărare a banilor e direct proporţională cu cantitatea banilor în circulaţie şi cu volumul de bunuri economice de pe piaţă, dar e invers proporţională cu viteza de circulaţie a banilor, adică cu numărul de rotaţii, pe care o efectuează o unitate bănească în timpul unui trimestru, semestru sau an calendaristic.

În circuitul sănătos monetar, după Friedman, "sănătatea" monetară şi economică poate fi atinsă atunci când o singură monedă face cel puţin 4-5 rotaţii pe an. În asemenea caz, oferta (bunurile economice), solicitată de cerere (consumator), asigură o activitate normală a industriei, agriculturii şi comerţului, o încadrare integrală a forţei de muncă, un echilibru general şi parţial al procesului reproductiv economic în întregime. O astfel de situaţie asigură salarii stabile într-un mediu neinflaţionist, favorizând o joncţiune pozitivă între ritmul economic şi rezolvarea problemelor sociale.

Friedman a elaborat şi o metodologie proprie, care se sprijină pe trei piloni: 1) legile economice; 2) legile ştiinţelor social-politice: 3) legile ştiinţelor naturale şi exacte şi, mai ales, ale matematicii. Instrumentele ştiinţifico-economice ale lui Friedman sunt modelele economico-matematice, care conţin în ele, aidoma codului genetic al lumii organice, toată informaţia economică a unui stat. În baza acestor modele, Friedman a formulat mai multe principii economice, care separă monetarismul de alte curente economice moderne, supranumite în literatura economică "principiile monetarismului". Acestea sunt următoarele:

1) modelul economico-matematic nu trebuie să fie nici microeconomic, nici macroeconomic; el trebuie să fie mixt şi, totodată, simplu; un compromis între microeconomie şi macroeconomie, adică o sinteză durabilă a acestora;
2) modelul economico-matematic trebuie să exprime o realitate economică empirică, dar nu numai una teoretică;
3) modelul economico-matematic poate fi util numai atunci când cuprinde o singură categorie-cheie economică, vector al tuturor forţelor economice - banii în corelaţie cu o altă categorie-cheie - preţurile. Toate celelalte categorii economice sunt secundare şi subordonate "activităţii" banilor pe arena vieţii economice, guvernată de un cadru legislativ liberal-nondirijist;
4) corelaţia empirică directă (direct proporţională) dintre masa monetară şi preţuri, dintre creşterea masei monetare şi creşterea preţurilor şi invers proporţională cu viteza de circulaţie a unei unităţi monetare;
5) corelaţia directă dintre masa monetară şi nivelul preţurilor, în raport cu angajarea forţei de muncă;

6) dependenţa inflaţiei de dinamica masei monetare în circulaţie şi de dinamica nivelului preţurilor absolute ale tuturor bunurilor economice.

Toate principiile monetariste enumerate mai sus derivă din conceptul singular monetarist, creat de Friedman la mijlocul secolului al XX-lea. După teoria banilor, elaborată de economistul englez D. Keynes în anii '20-'30 ai secolului nostru, bazată pe categoria-cheie "rata dobânzii", teoria monetaristă a lui Friedman e o teorie de sinteză şi generalizare a tuturor opiniilor monetariste, lansate de postkeynesişti, neokeynesişti, neoliberali, instituţionalişti etc., în perioada de după apariţia operei de bază a lui Keynes (1936). Astăzi, teoria monetaristă a lui Friedman s-a transformat într-o practică monetară internaţională, a cărei acţiune o simţim şi noi.

Eforturile ştiinţifice ale lui Friedman au fost apreciate la justa lor valoare cu Premiul Nobel, în anul 1976, pentru realizările în domeniul analizei consumului, istoriei şi teoriei circulaţiei monetare şi demonstrarea urmărilor nefaste, apărute în urma utilizării politicii de stabilizare economică.
În conferinţa sa, consacrată ceremoniei decernării Premiului Nobel, Friedman a lansat o frază-concept, frază-aforism, care e purtată azi din gură în gură de toţi economiştii lumii: "Totul costă bani. Prânzuri gratuite nu există!"

Tot la această conferinţă, Friedman şi-a expus o opinie contrară concepţiei lui Keynes, referitor la inflaţie şi şomaj. După cum se ştie, Keynes susţine că inflaţia şi şomajul nu sunt mărimi invers proporţionale. El a demonstrat că, într-un interval de timp de scurtă durată, politica inflaţionist-monetară, exprimată prin politica fiscală, ar putea (tot pe un timp scurt) să reducă nivelul şomajului. Dar, întrucât muncitorii tind să li se majoreze salariul nominal, fapt care poate duce în continuare la creşterea preţurilor, deci şi şomajul va creşte din nou.

Viaţa economică e mai puţin categorică. În funcţie de un specific sau altul, ea utilizează şi teoria lui Keynes, şi teoria lui Friedman.