Economistul american Harry Becker s-a născut în anul 1930, în oraşul Potsvill, statul Pennsylvania. După absolvirea şcolii medii locale, Becker a mai absolvit Universitatea Prinston şi s-a perfecţionat la Facultatea de Economie şi Drept Economic a Universităţii din Chicago. Tot la Chicago, el a obţinut titlul de doctor în economie şi a fost invitat să activeze în calitate de profesor şi colaborator ştiinţific.

Conform datelor publicate de gazeta americană “Wall-street journal”, Becker este al şaselea economist de la Universitatea din Chicago, menţionat cu Premiul Nobel. Mai adăugăm aici că, între anii 1990 şi 1992, laureaţi ai prestigiosului premiu au devenit numai economiştii formaţi la Universitatea din Chicago. Americanii îl cunosc pe Becker mai mult din articolele sale, publicate în săptămânalul “Business-week”. Însuşi Becker se considera nu numai economist, ci şi un “entuziast incorigibil” care, în afară de economie, mai preferă tenisul, ciclismul şi nataţia.

Becker regretă că teoriile sale nu se implementează în economia empirică mai energic, în urma cărui fapt ar avea de câştigat toţi oamenii. Becker consideră necesităţile umane “nemărginite şi de aceea nestăvilite”, din care motiv ele vin în contradicţie cu resursele finite.

Fondul de idei ale lui H. Becker gravitează în jurul unei probleme- cheie teoretice, cea a “Capitalului uman”.

Becker s-a impus prin lucrarea sa clasică “Capitalul uman” (1964), lucrare care a impulsionat o multitudine de cercetări ştiinţifice, cu privire la influenţa factorilor economici asupra comportamentului uman. Esenţa metodei analitice a lui Becker pare foarte simplă la prima vedere. Ea poate fi uşor înţeleasă prin exemplul, expus de Becker în mod popular, referitor la instruirea fiecărui individ.

Fiecare individ alege din fragedă tinereţe ori un lucru bine plătit “acum şi aici”, pentru exercitarea căruia nu e necesară o instruire sistematizată, profundă şi, deci, costisitoare, dar şi fără o perspectivă de majorare esenţială a venitului propriu, ori o muncă secundă cu un salariu modest, dar cu o perspectivă clară de avansare a venitului propriu (salariului), după absolvirea unui aşezământ de învăţământ superior.

Conform opiniei laureatului, salariul nu este altceva decât un fel de investiţie în capitalul uman. Şi cu cât acesta din urmă este mai calitativ, cu atât mai mult creşte şi salariul. Deci volumul salariului se află într-o corelaţie directă cu calitatea capitalului uman: gradul de cunoştinţe medii sau superioare, profesia după instruire, calitatea acestei instruiri, sugerată de prestigiul universităţii sau academici absolvite.

Or, toată lumea ştie că universităţile Harward (S.U.A.) şi Cambridge(M. Britanic) posedă posibilităţi şi profesori de performanţă, care-s capabili să instruiască studenţii la un nivel înalt. Alte universităţi şi instituţii de învăţământ superior se află mai jos de plafonul net superior al acestor prestigioase universităţi. Şi atunci când departamentele de stat sau corporaţiile industriale îşi aleg specialişti sau manageri, desigur că preferinţă li se dă absolvenţilor universităţilor Harward şi Cambridge.

Investiţiile pentru instruire, de obicei (ca să fie rentabile), sunt preconizate până la apariţia momentului veniturilor marginale, căpătate în urma instruirii, plus cheltuielile efectuate la instruire. Aceste cheltuieli marginale pot fi estimate prin intermediul ratei dobânzii, care este plătită pentru o finanţare suplimentară a cheltuielilor.

Savantul s-a mai impus şi cu o altă lucrare notorie - “Tratat despre familie” (1981). In această lucrare, el caracterizează familia ca pe o firmă industrială, în care copiii sunt priviţi din două unghiuri de vedere: ca forţă de muncă în perspectivă (forţă de muncă potenţială) şi ca marfa de consum. Expresia laureatului precum că copiii pot fi marfa de consum e cam şocantă, dar să-i urmărim, totuşi, logica.

Autorul atribuie analizei mărfii “copii” următoarele legi, legităţi şi categorii ale economiei de piaţă: legea concurenţei cu categoriile “cerere şi ofertă“, “raritate”, “preţ”, “cheltuieli alternative” etc. Cu ajutorul lor, el argumentează decizia familiilor americane, referitoare la numărul copiilor în familie. Iar valoarea cheltuielilor de timp, necesar mamei pentru a educa copiii acasă, se calculează pe baza salariului (dacă ea a lucrat), pe care l-a primit înainte de naşterea copiilor.

Însuşi Becker şi-a determinat propria sa metodă de analiză economică a comportamentului oamenilor drept un nou laitmotiv ştiinţific, bazat pe cercetarea instruirii fiecărui individ, căsătoriilor, naşterii copiilor, activităţii economice şi politice, a sistemului juridic de pe poziţiile mărimilor (categoriilor) marginale “venituri-cheltuieli”.

Prin aceste lucrări sofisticate şi matematizate, Becker s-a impus opiniei publice drept un “savant pentru savanţi”, dar nu şi pentru publicul larg. Metoda de investigare a lui Becker este matematizată ca şi a celorlalţi colegi ai săi de la “şcoala economică" din Chicago (S.U.A.), laureaţi ai Premiului Nobel pentru economie (6 economişti ai acestei şcoli sunt laureaţi ai prestigiosului premiu).

Becker a fost apreciat la justa sa valoare de către Fondul Nobel şi Comitetul Nobel, decernându-i-se prestigiosul Premiu Nobel în domeniul economiei pe anul 1992, pentru cercetările teoriei economice în legătură cu comportamentul factorului uman.