Figura centrală a medicinei secolului al XVIII-lea a fost Albrecht von Haller, medic, fiziolog, botanist şi om de litere elveţian. Puternic influenţat de Isaac Newton, Haller a manifestat o încredere modernă în forţa experimentului.

În calitate de fondator al conceptului de excitabilitate, Haller este numit uneori întemeietorul neurologiei şi, deşi a interpretat-o ca pe o manifestare a divinităţii, nu a considerat această viziune drept o dogmă, ci un principiu care trebuie demonstrat. Excitabilitatea poate fi şi astăzi socotită unul dintre principalele semne ale vieţii, alături de metabolism, creştere şi reproducere; structurile nervoase continuă să fie numite uneori „ţesut excitabil".

Prolificitatea lui Haller a devenit legendară - el este autorul a aproximativ douăsprezece mii de articole -, fiind cunoscut, de asemenea, pentru romanele cavalereşti cu tentă filozofică, dar mai ales pentru faimosul poem „Die Alpen”, care descrie farmecul vieţii pastorale în munţii Elveţiei.

Albrecht von Haller s-a născut în Elveţia, la Berna, la 16 octombrie 1707. Părinţii săi, Niklaus Emanuel Haller şi Anna Maria Engel, s-au stins din viaţă lăsîndu-1 orfan la o vârstă fragedă. Crescut de o mamă vitregă într-o gospodărie modestă, Haller era un copil firav, dar precoce, mai ales în materie de limbi străine; încă de la vârsta de opt ani scria articole şcolare, iar la zece ani a întocmit un dicţionar de limba greacă.

Şi-a început studiile de medicină în 1724, la şaisprezece ani, la Universitatea din Tubingen, dar un an mai târziu s-a transferat la Universitatea din Leyda, unde şi-a desăvârşit educaţia sub îndrumarea lui Hermann Boerhaave, cel mai cunoscut (şi probabil cel mai bogat) medic al vremii, a cărui clientelă provenea din întreaga Europă. Boerhaave a exercitat o puternică influenţă asupra lui Haller, care a obţinut licenţa în medicină în 1727.

Cariera timpurie a lui Haller reflectă caracterul enciclopedic al domeniilor sale de interes, de la medicină şi anatomie, până la botanică. Anatomia, ca direcţie de studiu, era slab reprezentată în Universitatea din Leiden, aşa încît Haller a plecat în Anglia şi Franţa, unde a asistat la operaţii şi la disecţii.

La Basel a studiat matematica sub îndrumarea lui Jacob Bernoulli, dar n-a renunţat nici la pasiunea sa pentru botanică. A călătorit în Alpi, unde a adunat o colecţie impresionantă de floră elveţiană şi a dobândit experienţa şi cunoştinţele care au stat la baza poemului „Die Alpen”.

Haller a practicat medicina la Berna, pe atunci un canton important al Federaţiei Elveţiene, între anii 1729 şi 1736, timp în care s-a impus prin cercetările sale în domeniul botanicii şi al anatomiei, ceea ce i-a permis să ocupe catedra de medicină, anatomie, chirurgie şi botanică la Universitatea din Gottingen, în 1736.

Această instituţie, recent înfiinţată, i-a oferit lui Haller, de-a lungul următorilor şaptesprezece ani, şansa de a realiza câteva dintre cele mai importante descoperiri ale sale şi de a crea o renumită şcoală de medicină. In 1747 el a publicat „Primae lineae physiologiae”, o carte de medicină care eclipsa faimoasa lucrare a lui Boerhaave „Institutiones medicae”, evidenţiind cele mai recente descoperiri medicale. Lucrarea lui Haller este considerată primul manual de fiziologie şi medicină. Până la moartea sa, a revizuit-o de două ori.

Cea mai însemnată activitate a lui Haller s-a desfăşurat, cu o oarecare inconsecvenţă, după 1753, când a părăsit oraşul Gottingen pentru a se întoarce la Berna. Acolo a lucrat vreme de cinci ani în serviciul civil şi a devenit directorul Fabricii de sare din Berna. Sănătatea şubredă, suprasolicitarea şi conflictele profesionale au determinat această schimbare de orientare neaşteptată la jumătatea carierei. Însă Haller a continuat să deţină preşedinţia Academiei din Gottingen; el dobândise deja un prestigiu internaţional şi era un corespondent fervent al acesteia.

În 1753 a apărut la Gottingen primul volum din opera centrală a lui Haller care i-a consolidat reputaţia, „Elementa physiologiae corporis humani” („Elemente de fiziologie umană"). Alte şapte volume au văzut lumina tiparului în următorul sfert de secol, înglobând realizările lui în domeniul anatomiei şi fiziologiei.

Cea mai importantă dintre acestea a fost descrierea tuturor organelor cunoscute ale corpului uman, într-o manieră erudită care evalua critic descoperirile înaintaşilor. Lucrarea lui Haller nu era atât descriptivă, cât explicativă, bazată pe ideile newtoniene, inclusiv pe conceptul dinamic al forţei. „Oricine scrie o lucrare de fiziologie", susţinea Haller, „trebuie să explice mişcările interne ale organismului animal, funcţiile organelor, schimburile de fluide şi forţele prin intermediul cărora este susţinută viaţa."

Pentru a demonstra specificitatea funcţiilor pe care le îndeplinesc anumite fibre nervoase şi muşchi, Haller a dezvoltat conceptul de excitabilitate. În timp ce William Harvey explica circulaţia sângelui, Haller a demonstrat că inima nu este un simplu mecanism autoreglator. După părerea lui Haller, contracţiile regulate ale acesteia survin ca urmare a stimulării muşchilor cardiaci atunci când cavităţile inimii se umplu cu sânge.

În continuare, el a demonstrat că funcţionarea tuturor părţilor organismului se bazează pe stimularea lor şi a considerat contracţiile musculare ca fiind rezultatul diverselor forţe mecanice sau chimice. Deşi Haller nu a descoperit rolul pe care îl joacă nervii, tendinţa sa de a căuta răspunsuri prin intermediul experimentelor i-a conferit reputaţia de fondator al neurofiziologiei. El identifica organul animal pe care dorea sa-l studieze şi îi aplica diverşi stimuli.

Răspunsul prin durere sau disconfort 1-a determinat să descrie acel element ca senzitiv sau „iritabil". Într-o frază celebră, Haller scria că fiziologia este „anatomia însufleţită". Totuşi, el nu a fost un mecanicist în termenii rigizi de cauză şi efect. Mai degrabă a aspirat la înţelegerea a ceea ce el considera drept operaţiile unice ale „mecanicii animale". „Excitabilitatea" era o proprietate specifică a animalelor şi nu putea fi redusă la cinetică.

Într-adevăr, deşi a fost un gânditor iluminist, Haller e departe de a fi un mecanicist, ceea ce îl plasează la o distanţă considerabilă de mulţi dintre filozofii francezi mai cunoscuţi. În apropiere de el, de cealaltă parte a lacului Geneva, trăia filozoful Voltaire, întruchiparea spiritului liberal al epocii. Dar Haller, înclinat către pietate, era „lipsit de orice simţ al umorului şi extrem de conservator. Gândea ca un raţionalist şi credea ca un adevărat creştin", scria Henry Sigerist.

Ca şi Newton, Haller considera că legile mişcării au fost încredinţate lumii de către Dumnezeu. Astfel că, în ceea ce este socotită una dintre cele mai mari glume bibliografice din toate timpurile, scânteietorul (şi uitatul) filozof hedonist Julian Offray de la Mettrie i-a dedicat lui Haller pamfletul „Omul ca o maşină” - cel mai sigur mod de a-l îndurera.

Era de aşteptat ca Haller să se aplece şi asupra unui subiect atât de important pentru secolul al XVIII-lea cum a fost embriologia. El s-a angajat într-o dispută complicată cu Caspar Friedrich Wolff, care susţinea teoria epigenetică a dezvoltării, în timp ce Haller credea în teoria preformării. Adepţii teoriei epigenetice argumentau, de exemplu, că puiul de găină se dezvoltă dintr-un ou fertilizat; cei ai teoriei preformării afirmau că sperma stimulează un ovul care conţine deja puiul în miniatură.

Această dezbatere a făcut obiectul unui studiu interesant realizat recent de Shirley Roe, potrivit căruia fiecare om este influenţat de idei extraştiinţifice fundamentale. Abordarea carteziană, raţionalistă a lui Wolff a fost privită cu neîncredere de Haller, care, din punctul său de vedere, nu putea accepta o teorie ce venea în contradicţie cu puternicele lui credinţe religioase. Disputa nu a fost rezolvată.

Insă, după adoptarea teoriei preformării, influenţa lui Haller a împiedicat pentru mulţi ani evoluţia embriologiei. Aceasta era în concordanţă, observa Roe, cu viziunea mai generală a lui Haller asupra ştiinţei, „ca o cale ce ducea spre o mai profundă dragoste şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu, departe de pericolul ateismului şi al materialismului". Ecourile disputei se prelungesc până în zilele noastre, elocvente în acest sens fiind controversele privind avortul şi fetusul uman.

Deşi a fost căsătorit de trei ori şi a avut opt copii, Haller, ca şi Newton, avea o personalitate dificilă, dar în ciuda numeroaselor sale excentricităţi s-a bucurat de un mare prestigiu. Era un zwinglian convins (de la Huldreich Zwingli, omologul elveţian al lui Martin Luther) şi a fost chinuit de îndoieli în privinţa credinţelor sale religioase după decesul primei soţii.

Avea o vedere slabă, suferea de o afecţiune a vezicii urinare, de melancolie şi insomnie. (Pentru a scăpa de cea din urmă a devenit dependent de opiu.) La bătrâneţe a ajuns obez, suferea de gută şi nu se mai putea deplasa pentru a colecţiona specimene. Cu toate acestea, numai un an înainte de moartea sa, în 1776, Haller a publicat o vastă bibliografie care conţinea aproximativ cincizeci şi două de mii de lucrări de medicină, şi care era totuşi incompletă. Şi-a găsit liniştea veşnică la 12 decembrie 1777.