Alexandru cel Mare (356-323 Î.Hr.), cel mai celebru cuceritor al lumii antice, s-a născut în anul 356 î.Hr., la Pella, capitala Macedoniei. Tatăl său, regele Filip al II-lea al Macedoniei, era un om înzestrat cu o abilitate şi o capacitate de previziune cu adevărat uluitoare.

Filip a mărit şi reorganizat armata macedoneană, transformând-o într-o forţă de luptă de mare calibru. Iniţial, el a folosit această armată pentru a cuceri regiunile înconjurătoare din nordul Greciei, apoi s-a îndreptat spre sud şi a cucerit Grecia însăşi.

Ulterior, Filip a creat o federaţie a oraşelor-state greceşti, aflată sub conducerea sa. A plănuit să pornească război împotriva Imperiului persan, situat în partea de est a Greciei. Invazia începuse deja când Filip a fost asasinat, la vârsta de patruzeci şi şase de ani.

La moartea tatălui său, Alexandru avea doar douăzeci de ani, dar i-a succedat la tron fără probleme. Filip îşi pregătise fiul cu grijă pentru a-i fi urmaş, iar tânărul Alexandru poseda deja o experienţă militară considerabilă. Tatăl nu neglijase nici pregătirea intelectuală a fiului. Alexandru îl avusese ca profesor pe strălucitul filozof Aristotel, poate cel mai mare om de ştiinţă şi filozof al lumii antice.

Atât în Grecia, cât şi în teritoriile din nord, învinşii lui Filip au întrevăzut în moartea acestuia posibilitatea de a scutura jugul macedonean. Dar Alexandru a reuşit, în cei doi ani care au urmat urcării sale pe tron, să supună ambele regiuni. După aceea şi-a îndreptat atenţia spre Persia.

De două sute de ani, perşii stăpâneau un teritoriu vast, care se întindea de la Mediterana până în India. Deşi Persia nu mai era la apogeul puterii sale, rămăsese încă un adversar formidabil - cel mai mare, mai puternic şi mai bogat de pe pământ.

Alexandru a început invazia Imperiului persan în anul 334 î.Hr. Deoarece trebuia să-şi lase o parte din armată să apere posesiunile europene, Alexandru a pornit în îndrăzneaţa sa aventură doar cu 35 000 de oameni - o. forţă foarte mică, în comparaţie cu aceea a armatelor persane. În ciuda inferiorităţii sale numerice, Alexandru a obţinut o serie de victorii zdrobitoare asupra trupelor persane.

Trei au fost cauzele care i-au asigurat succesul. în primul rând, armata pe care i-o lăsase Filip era mult mai bine antrenată şi organizată decâ forţele persane. în al doilea rând, Alexandru s-a remarcat ca un general genial, poate cel mai mare al tuturor timpurilor. Al treilea factor l-a constituit curajul personal al lui Alexandru.

Deşi dirija fazele iniţiale ale bătăliei din spatele trupelor, Alexandru obişnuia să conducă personal şarja de cavalerie decisivă. Era un procedeu hazardat, iar el a fost deseori rănit. Dar trupele vedeau că Alexandru se expunea aceloraşi pericole şi că nu le cerea numai lor să-şi asume riscuri. Efectul asupra moralului soldaţilor era enorm.

La început, Alexandru şi-a condus trupele prin Asia Mică, învingând armatele persane mai mici staţionate acolo. Apoi, mutându-se în nordul Siriei, a zdrobit o armată persană imensă la Issos (noiembrie 333 î.Hr.). Alexandru a pornit atunci spre sud şi, după un asediu dificil de şapte luni, a cucerit oraşul fenician Tyr, aflat actualmente în Liban.

În timp ce Alexandru asedia Tyrul, el a primit un mesaj de la regele persan, care îi oferea jumătate din imperiu în schimbul unui tratat de pace. Unul din generalii lui Alexandru, Parmenion, a considerat oferta convenabilă. „Dacă aş fi Alexandru, aş accepta oferta", a spus el. „Şi eu, dacă aş fi Parmenion", a răspuns acesta.

După căderea Tyrului, Alexandru şi-a continuat drumul spre sud. Gaza a fost cucerită după un asediu de două luni. Egiptul s-a predat fară luptă. Alexandru s-a oprit un timp în Egipt pentru odihna trupelor. Acolo, deşi avea numai douăzeci şi patru de ani, a fost încoronat faraon şi declarat zeu. Apoi şi-a condus din nou trupele în Asia şi a distrus complet, în bătălia decisivă de la Gaugamela (1 octombrie 331 î.Hr.), o armată persană mult mai numeroasă.

După această victorie, Alexandru s-a îndreptat spre Babilon şi spre capitalele persane Susa şi Persepolis. Regele persan Darius al III-lea (a nu fi confundat cu ilustrul lui predecesor Darius cel Mare) a fost asasinat de către ofiţerii săi în anul 330 î.Hr., pentru a fi împiedicat să se predea lui Alexandru. Cu toate acestea, Alexandru l-a învins şi l-a ucis pe succesorul lui Darius, iar după trei ani de lupte, a ocupat tot estul Iranului şi şi-a continuat drumul spre Asia Centrală.

Subjugarea Imperiului persan i-ar fi putut permite lui Alexandru să se întoarcă acasă şi să-şi reorganizeze noile posesiuni. Dar setea de cucerire era încă arzătoare, aşa că a mers mai departe, intrând în Afghanistan.

De acolo şi-a condus armata peste munţii Hinducuş până în India. A obţinut o serie de victorii în India de Vest şi se pregătea să înainteze spre estul ţării. Dar trupele, epuizate de ani de lupte, au refuzat să meargă mai departe, iar Alexandru s-a întors fără tragere de inimă în Persia.

După revenirea în Persia, Alexandru şi-a petrecut circa un an reorganizându-şi imperiul şi armata. A fost cu adevărat o reorganizare. Alexandru fusese crescut în ideea că adevărata civilizaţie era reprezentată de cultura grecească, toate celelalte popoare fiind barbare. Desigur, acesta constituia punctul de vedere predominant 絜 絜treaga lume grecească, la care adera până şi Aristotel.

Dar, în ciuda faptului că distrusese complet armatele persane, Alexandru a ajuns să înţeleagă că persanii nu erau nicidecum barbari şi că un persan putea fi la fel de inteligent, capabil şi demn de respect ca un grec. Prin urmare, el a conceput o fuziune a celor două părţi ale imperiului, creând astfel o cultură comună greco-persană şi un regat comun, bineînţeles sub conducerea sa.

După toate probabilităţile, intenţiona să facă din persani parteneri egali cu grecii şi macedonenii. De asemenea, el a organizat o mare sărbătoare, „mariajul dintre Orient şi Occident", în care câteva mii de soldaţi macedoneni au fost căsătoriţi cu femei asiatice. El însuşi, deşi avea ca soţie o prinţesă asiatică, s-a însurat şi cu fiica lui Darius.

Este evident că Alexandru intenţiona să facă o serie de alte cuceriri cu armata reorganizată. Ştim că avea de gând să invadeze Arabia şi probabil şi regiunile de la nordul Imperiului persan. Poate că punea la cale o nouă invazie a Indiei, sau cucerirea Romei, a Cartaginei şi a bazinului occidental al Mediteranei. Oricare ar fi fost planurile sale, nu au mai avut loc alte cuceriri. În iunie 323 î.Hr., pe când se afla la Babilon, Alexandru s-a îmbolnăvit de friguri, iar în zece zile a murit. Avea treizeci şi trei de ani.

Alexandru nu a numit un succesor, iar curând după moartea lui a început lupta pentru putere. În agitaţia care a urmat, mama lui Alexandru, văduvele sale şi copiii au fost omorâţi. În final a avut loc împărţirea imperiului între generali.

Deoarece Alexandru a murit tânăr, fară a fi fost învins, s-au făcut numeroase speculaţii pe tema evenimentelor care ar fi putut surveni dacă nu-şi pierdea viaţa. în cazul în care ar fi invadat ţărmurile occidentale ale Mediteranei, întreaga istorie a Europei Occidentale ar fi fost mult diferită. Dar asemenea speculaţii, deşi interesante, nu au nici o legătură cu influenţa exercitată de Alexandru.

Alexandru a fost probabil cea mai dramatică figură a istoriei, iar cariera şi personalitatea lui au rămas un subiect fascinant. Peste faptele reale ale carierei sale spectaculoase s-au suprapus zeci de legende legate de numele lui. Ambiţia declarată era să fie cel mai mare războinic al lumii; se pare că şi-a meritat titlul. Ca luptător individual, combina abilitatea şi curajul. Ca general, era măreţ; în unsprezece ani de lupte nu a pierdut nici măcar o singură bătălie.

Dar în acelaşi timp, el era şi un intelectual, care studiase cu Aristotel şi îl venera pe Homer. Într-adevăr, înţelegerea faptului că ne-grecii nu trebuia consideraţi barbari, demonstrează că avea o viziune mult mai înaintată decât gânditorii greci ai timpului său. Dar în alte privinţe era surprinzător de limitat.

Deşi îşi risca în repetate rânduri viaţa în bătălii, el nu s-a îngrijit să-şi desemneze un succesor, iar acest lucru a constituit, în mare măsură, cauza care a dus la rapida prăbuşire a imperiului după moartea sa.

Alexandru era reputat pentru farmecul său; adesea se dovedea extrem de conciliant şi milos cu duşmanii învinşi. Pe de altă parte, era şi un egocentric, cu un temperament feroce. O dată, dintr-o ceartă la beţie, şi-a omorât un prieten apropiat, Cleitos, care îi salvase cândva viaţa.

Ca şi Napolen şi Hitler, Alexandru a avut o înrâurire covârşitoare asupra generaţiei sale. Impactul lui pe termen scurt a fost, totuşi, mai mic decât al acestora, pur şi simplu pentru că mijloacele de călătorie şi comunicaţie existente la vremea respectivă i-au limitat influenţa la o parte mai restrânsă a globului.

Pe termen lung, cel mai important efect al cuceririlor lui Alexandru l-a constituit apropierea civilizaţiilor Greciei şi Orientului Apropiat, ceea ce a contribuit la îmbogăţirea amândurora. În timpul şi după dispariţia lui, cultura greacă s-a răspândit rapid în Iran, Mesopotamia, Siria, Iudeea şi Egipt; înaintea lui Alexandru, cultura greacă pătrunsese foarte greu în aceste regiuni.

De asemenea, Alexandru a propagat influenţa greacă în India şi Asia Centrală, zone în care aceasta nu se manifestase până atunci. Dar înrâurirea culturală nu a fost în nici un caz unidirecţională. Epoca elenistică (secolele care au urmat după moartea lui Alexandru), ideile orientale - mai ales cele religioase - s-au răspândit în lumea greacă. Iar cultura elenistică - predominant greacă, dar cu vădite influenţe orientale - a avut un puternic impact asupra Romei.

Pe parcursul carierei sale, Alexandru a fondat mai mult de douăzeci de oraşe. Cel mai frumos dintre acestea a fost Alexandria din Egipt, care a devenit curând unul din oraşele cele mai importante ale lumii şi un vestit centru de învăţământ şi cultură. Altele câteva, cum ar fi Herat (sau Harat) şi Kandahar din Afghanistan, au ajuns şi ele însemnate centre urbane.

Alexandru, Napoleon şi Hitler par să fie foarte apropiaţi din punctul de vedere al influenţei exercitate. Totuşi, impresia generală este că înrâurirea ultimilor doi a fost de mai mică durată decât cea a lui Alexandru, chiar dacă, pe termen scurt, influenţa acestuia din urmă a fost întrucâtva mai mică decât a celorlalţi.