Cuantificarea inteligenţei i se datorează lui Alfred Binet, eminentul psiholog francez care, în primul deceniu al secolului XX, a elaborat o scală de măsură pentru vârsta mentală a copiilor. Iniţial creată pentru detectarea celor cu deficienţe intelectuale, aceasta a fost revăzută de Lewis Terman, care i-a dat numele de scala Stanford-Binet, o modalitate de cuantificare a inteligenţei devenită celebră în urma utilizării pe scară largă de către armata americană în primul război mondial.

Flexibilitatea şi baza teoretică transparentă a Coeficientului de Inteligenţă (CI sau IQ) i-au asigurat o largă răspândire şi în cele din urmă au stârnit cuibul de viespi al conflictelor şi controverselor. „Testarea coeficientului de inteligenţă", scria Stephen Jay Gould, „a avut consecinţe spectaculoase în secolul nostru". Pornind de la presupunerea neverificată în practică potrivit căreia inteligenţa se moşteneşte în mare parte, testul IQ furnizează un argument ştiinţific credibil pentru adepţii nativismului şi rasismului, ceea ce în mod sigur l-ar fi oripilat pe creatorul testului.

Reformator înflăcărat, Alfred Binet e considerat unul dintre cei mai importanţi psihologi ai începuturilor acestei ştiinţe; Jean Piaget scrie: era „un subtil analist al proceselor gândirii... mai conştient ca oricine de dificultatea stabilirii, prin măsurători, a adevăratului mecanism al inteligenţei".

Alfred Binet s-a născut pe 11 iulie 1857 la Nisa, în Franţa. Tatăl şi bunicul lui au fost doctori, dar în urma separării părinţilor săi el avea să fie crescut de mama sa, doamna Moina Binet. Se ştiu puţine lucruri despre copilăria lui. Biograful lui Binet, Cheta Golf, crede că tatăl lui, sperând să-l dezbare de timiditate, l-a dus la o morgă şi l-a obligat să atingă un cadavru. Drept urmare, tânărul Alfred avea să renunţe ulterior la cariera medicală.

În 1872, el a intrat la prestigiosul Lycee Louis-le-Grand, pe care l-a absolvit în 1875. Iniţial a studiat legile, obţinând licenţa în jurisprudenţă în 1878. Dar nu şi-a propus să-şi ia doctoratul în ştiinţe juridice. Începând cu anul 1880, el obişnuia să-şi petreacă timpul la Biblioteca Naţională, simţindu-se atras de psihologie, o ştiinţă în curs de constituire, despre care se vorbea foarte mult în Franţa, Anglia şi Germania. Mult mai târziu. Binet a obţinut licenţa în ştiinţe naturale, nu însă şi titlul de doctor, cum susţin în mod eronat unii autori.

Primele lucrări ale lui Binet, care au dezvoltat ideile psihologice sterile ale lui John Stuart Mill, s-au dovedit promiţătoare, iar în 1882 i-au asigurat chiar un loc în laboratorul eminentului Jean Martin Charcot. A rămas acolo şapte ani, observând bolnavii de isterie. Prima lui lucrare „La psychologie du raisonnement”, un studiu al principiilor asocierii, a fost publicată în 1886.

În 1892, Binet începe să lucreze la noul Laborator de Fiziologie şi Psihologie de la Sorbona, iar patru ani mai târziu, la moartea lui Henri Beaunis, devine directorul Laboratorului, post pe care îl va păstra până la sfârşitul vieţii. În 1895, el era unul dintre principalii fondatori ai primei - şi pentru mulţi ani celei mai importante - reviste franceze de psihologie, „L'Annee Psychologique”. Mai târziu avea să devină redactor-şef al revistei, de care s-a ocupat tot restul vieţii.

Contemporan cu Wilhelm Wundt, primul psiholog experimentator, Binet a efectuat câteva studii asupra sensibilităţii tactile - legându-şi subiecţii la ochi, de pildă, presându-le pielea cu două vârfuri boante ca şi studii legate de iluziile optice. Dar în general preocupările lui au vizat un spectru mult mai larg de probleme.

Ca mulţi psihologi francezi ai secolului al XIX-lea, el a studiat şi a făcut speculaţii pe tema proceselor mentale superioare, cum ar fi gândirea jucătorilor de şah sau a persoanelor capabile să facă în minte o serie de calcule matematice. A publicat câteva cărţi despre hipnoză şi a trecut apoi la grafologie, pe care a luat-o foarte în serios. Binet credea că „cu siguranţă e ceva cu această grafologie". Chiar şi azi, marile corporaţii franceze recurg la teste grafologice pentru evaluarea posibililor angajaţi.

În 1890, Binet a publicat rezultatele experimentelor efectuate cu fiicele sale, iar în 1903 au văzut lumina tiparului studii mai aprofundate, în care analiza tehnicile lor de rezolvare a problemelor. Folosind drept material de studiu propriii săi copii, Binet este un evident precursor al lui Jean Piaget, iar „Etude experimentale de l'intelligence” e considerat uneori cea mai mare operă a lui Binet.

In acest studiu remarca faptul că fiicele lui nu puteau relata gândurile recurgând la imagini, ceea ce vădea limitele introspecţiei ca mijloc de obţinere a unor generalizări în psihologie. Florence Goodenough a catalogat munca lui drept „una din cele mai convingătoare ilustrări a diferenţelor de personalitate apărute vreodată".

Conceptualizarea de către Binet a inteligenţei şi crearea unui mijloc de măsurare a acesteia s-au extins pe o perioadă de 15 ani, începând din 1890. El a sugerat că ar trebui găsit un procedeu de măsurare a „proceselor superioare" care generează deosebirile dintre indivizi. Binet susţinea că inteligenţa este o funcţie sintetică şi că în componenţa ei intră o serie de facultăţi, cum ar fi memoria, atenţia şi imaginaţia.

Astfel, Binet a criticat diverse metode ale epocii în care se foloseau abordări cantitative. Cu ajutorul colaboratorului său apropiat Theodore Simon, Binet a încercat să descopere semnele fizice ale inteligenţei. A făcut eforturi neizbutite, după cum aminteşte Stephen Jay Gould în „The Mismeasure of Man”, de măsurare a mâinii şi a folosit „craniometria" în încercarea de a descoperi o legătură între fizic şi inteligenţă. Una dintre importantele descoperiri ale lui Binet - un semn al subtilităţii lui ca om de ştiinţă - o constituie faptul că metodele lui au susţinut cu consecvenţă ipoteza de nul, conform căreia nu există deosebiri de inteligenţă determinate de conformaţia fizică.

În 1904, după ce i s-a cerut să elaboreze o metodă de identificare a şcolarilor retardaţi, Binet a recunoscut importanţa necesităţii unui fel de banc de probe pentru normalitate; iar din această înţelegere a derivat ceea ce avea să poarte denumirea de testul I.Q. (coeficientul de inteligenţă). Deşi nu îl interesa ierarhizarea copiilor pe o scară numerică, Binet a realizat o serie de teste simple, menite să măsoare memoria, atenţia, capacitatea de a înţelege propoziţiile şi judecăţile morale - în fapt, toate variabilele complexe.

La trei ani, un copil poate să-şi indice părţile corpului; la doisprezece ani, poate să repete o frază de douăzeci şi şase de silabe. Întrebările au fost elaborate şi rezolvate empiric cu copiii. Este interesant de consemnat faptul că Binet şi Simon erau perfect conştienţi de influenţa negativă a mediului în copilărie. Examinând copiii dintr-o creşă cu vârste cuprinse între trei luni şi doi ani, ei au scris: „chiar de la această vârstă fragedă, sărăcia extremă, absenţa unei mângâieri şi a jocului întârzie apariţia facultăţilor intelectuale".

Testul din 1905 de măsurare a copiilor retardaţi a fost revizuit de către Binet şi Simon peste trei ani, când a apărut sub forma măsurării „dezvoltării inteligenţei la copii", iar o altă revizuire a avut loc în 1911. În 1914, psihologul german Wilhelm Stern a sugerat folosirea unei scale cuantificate, în care vârsta mentală să fie corelată cu cea biologică, la copil unitatea normală fiind de 1,0.

În această formă, care era mai precisă decât metoda pe care Binet şi Simon o considerau infailibilă, scala inteligenţei a câştigat aproape imediat o mare popularitate, iar în 1915 unul din principalii ei susţinători, H. H. Goddard, scria că „întreaga lume vorbeşte acum despre scara Binet-Simon". În 1916, Lewis Terman a publicat „Revizuirea şi extinderea scalei inteligenţei a lui Binet şi Simon" care stă la baza actualelor teste de inteligenţă.

O dată cu Terman a apărut şi ipoteza unei foarte importante componente moştenite a inteligenţei, în legătură cu susţinerile ideologice, lucru care este cel mai bine ilustrat de faptul că, de-a lungul anilor, cei mai acerbi adversari ai testelor de inteligenţă au fost chiar cei care le-au propus. Terman a descoperit că negrii şi hispanicii au coeficienţi de inteligenţă mai mici şi a susţinut ideile naziştilor despre inferioritatea polonezilor: „Nu pot opera cu abstracţiuni, dar pot fi nişte muncitori foarte eficienţi..."

Alt cercetător, Sir Cyril Burt, unul dintre susţinătorii britanici ai testelor de inteligenţă, a publicat date contrafăcute referitoare la o perioadă întinsă pe mai mulţi ani; lucrarea lui, care se potrivea de minune cu prejudecăţile vremii, a fost acceptată de colegi tară a fi pusă în discuţie. La fel de demoralizatoare s-a dovedit şi ancheta psihologului Leon Kamin asupra circumstanţelor în care se adună datele; de pildă, cercetătorii întocmesc coeficienţii de inteligenţă ale adulţilor analfabeţi utilizând teste care nu sunt proiectate pentru conversiile numerice.

Controversa din jurul coeficientului de inteligenţă de la începutul secolului XX a fost generată de cartea Curba-clopot, un best-seller scris de Richard J. Hernstein şi Charles Murray. Dar atât cartea, cât şi dezbaterea care i-a urmat erau influenţate de interese politice, astfel că nu putea fi vorba de o abordare cu adevărat ştiinţifică.

Alfred Binet s-a căsătorit în 1884 cu Laure Balbianu fiica unui embriolog. Cele două fiice ale sale, Madeleine şi Alice, au fost botezate Marguerite şi Armande în studiile lui Binet pe tema inteligenţei. Energic şi auster, Binet era întrucâtva distant, mai mult admirat decât iubit de către prietenii săi.

Dar fiica lui, Madeleine, a scris că tatăl ei „era mai presus de toate un om plin de viaţă, zâmbitor, adesea ironic, cu maniere blânde, înţelept, puţin sceptic, desigur, moderat, ingenios, inteligent şi înzestrat cu o bogată imaginaţie''. Din nefericire, el nu a trăit să arbitreze controversa iscată în jurul coeficientului de inteligenţă. A murit pe 18 octombrie 1911 în urma unui accident vascular cerebral.

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

RECENT

Coxartroza, simptomeCoxartroza, simptome
03.04.2019

Coxartroza este o afecţiune care se caracterizează prin dureri la nivelul şoldului. Este o afecţiune cronică, care apare în urma degra [ ... ]

Sindromul de intestin iritabil, una dintre cele mai răspândite disfuncții ale omului modernSindromul de intestin iritabil, una dintre cele mai răspândite disfuncții ale omului modern
03.04.2019

Sindromul de intestin iritabil este una dintre cele mai răspândite disfuncții ale omului modern. Statisticile arată că acesta afecteaz [ ... ]

Despre pietre la rinichiDespre pietre la rinichi
02.04.2019

Una dintre cele mai dureroase afectiuni este reprezentata de pietrele la rinichi, care pe atat de deranjanta esti si atat de raspandita pest [ ... ]

Sfecla roșie, o legumă importantă în lista alimentelorSfecla roșie, o legumă importantă în lista alimentelor
02.04.2019

Sfecla roșie ocupă un loc bine meritat pe lista alimentelor permise în orice dietă sănătoasă. Leguma este bogată în substanțe nutr [ ... ]

Cinci exerciții pentru o talie subțireCinci exerciții pentru o talie subțire
01.04.2019

Pentru a ne menține silueta este nevoie de o alimentație echilibrată, însă nu este de ajuns, aceasta ar trebui asociată cu un program  [ ... ]

Sindromul Raynaud, o afecțiune a arterelor perifericeSindromul Raynaud, o afecțiune a arterelor periferice
01.04.2019

Sindromul Raynaud reprezintă o afecțiune a arterelor periferice caracterizată prin modificarea succesivă a culorii degetelor mâinii și [ ... ]

Despre tonifierea abdomenuluiDespre tonifierea abdomenului
26.03.2019

Mușchii abdominali reprezintă una dintre primele zone pe care multe persoane sunt dornice să le lucreze din moment ce încep sa piardă  [ ... ]

Aloe Vera, beneficii tămăduitoareAloe Vera, beneficii tămăduitoare
26.03.2019

Aloe vera a rămas până în zilele noastre un leac de încredere care rezistă cu stoicism în fața produselor avansate pe care cercetăt [ ... ]

Alte articole...
2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment