În perioada în care geologia începea să dobândească statut de ştiinţă, una din supoziţiile ei de bază o constituia imuabilitatea tuturor continentelor Terrei. Geologii ofereau explicaţii chimice invocând existenţa unor trăsături comune, cum ar fi lanţurile de munţi sau straturile de rocă; potrivit unei teorii larg răspândite, acestea erau rezultatul contracţiei Pământului de la forma iniţială, de lavă topită.

Diverse punţi terestre, cum ar fi Beringia, explicau pe acea vreme asemănările dintre resturile fosile dintre America de Nord şi Asia. Dar la începutul secolului XX Alfred Lothar Wegener a lansat aşa-numita teorie a „derivei continentelor", sugerând că masele de uscat au fost unite într-un trecut îndepărtat.

Respinsă categoric la început, ridiculizată şi uneori descrisă ca „un basm" şi „visul unui mare poet", teoria a acumulat noi dovezi în anii '60, care i-au subliniat caracterul plauzibil. Tectonica plăcilor, succesoarea supoziţiilor lui Wegener, este astăzi principala teorie care explică geneza, structura şi dinamica continentelor Pământului.

Născut la 1 noiembrie 1880 la Berlin, Alfred Lothar Wegener a fost fiul unui pastor, Richard Wegener, şi al Annei Schwarz Wegener. A urmat cursurile Universităţii din Berlin, unde a studiat matematica şi ştiinţele naturale, fiind interesat îndeosebi de astronomie. Şi-a luat doctoratul magna cum laude în 1904, cu o disertaţie pentru care a recalculat vechile Tabele Alfonsine din astronomia ptolemeică. Cariera lui Wegener a îmbinat de la început interesul academic cu explorarea şi spiritul de aventură.

În loc să facă o carieră de astronom, a lucrat pentru Observatorul Aeronautic din Lindenberg, participând la cercetări atmosferice împreună cu fratele său, Kurt, lansând baloane şi zmeie meteorologice. Călătoria cu balonul a fraţilor Wegener din 1906, când au zburat 52 de ore fără întrerupere, s-a soldat cu doborârea vechiului record mondial.

În acelaşi an, Wegener a efectuat prima din cele patru expediţii ale sale în Groenlanda. Întors în Germania, a fost invitat la Universitatea Marburg, unde a predat meteorologia şi astronomia până în 1919. După primul război mondial, el a devenit profesor la Universitatea din Hamburg, a condus Observatorul Marin German şi a întreprins alte câteva expediţii în Groenlanda. Meteorologia a devenit obiectul principal al activităţii lui ştiinţifice, el fiind recunoscut drept o autoritate în domeniu; la vârsta de 30 de ani a mai scris un manual, Termodinamica atmosferei.

Deşi nu este pe de-a întregul clar cum a ajuns la această idee, el a plănuit să examineze ipoteza derivei continentelor încă din 1910. Wegener avea să-i scrie logodnicei sale: „Oare nu se potriveşte perfect coasta Americii de Sud cu cea a Africii de Vest, de parcă ar fi fost unite cândva? Congruenţa continentelor a fost remarcată şi de Francis Bacon încă din secolul al XVII-lea, el şi alţi oameni de ştiinţă punând sub semnul întrebării ideea de stabilitate a continentelor.

Dar pe măsură ce se dezvolta geologia, la începutul secolului al XIX-lea, ipoteza modificărilor graduale a devenit dominantă. Wegener a fost primul care a creat o ipoteză alternativă sub forma unei teorii bine închegate, susţinută de dovezi geologice.

Prezentând teoria derivei continentelor la o conferinţă desfăşurată în 1912, el a scris după aceea şi o carte: Originea continentelor şi a oceanelor, publicată prima oară în 1915. În urmă cu circa 200 de milioane de ani, afirma Wegener, Pământul avea un singur continent, sau protocontinent, pe care el l-a numit Pangeea, de la grecescul „tot pământul".

Pe parcursul ultimei ere a reptilelor, Cretacicul, acum cam 100 de milioane de ani, această masă s-a rupt, America separându-se de Eurasia şi de Africa, creând astfel Oceanul Atlantic. La rândul său, India s-a desprins de Africa şi apoi s-a ciocnit de Asia.

Deşi păreau nişte speculaţii, aceste idei se bazau pe dovezi geologice, ca şi pe fosilele descoperite. Wegener a invocat drept argumente nu numai potrivirea contururilor continentelor, ci şi similitudinile în privinţa plantelor şi animalelor fosile descoperite în America şi Africa. În timpul unor asemenea mişcări este foarte plauzibilă crearea lanţurilor muntoase, ceea ce ar putea explica de ce apar ele mai frecvent la marginile continentelor.

Depozitele de cărbune şi de alte minerale din Europa şi din America de Nord sugerează acelaşi lucru. Mai mult, Wegener a arătat că ipoteza mai veche a unei „punţi terestre" între continente nu este susţinută de dovezi. Conştient de faptul că teoria avansată de el va trebui modificată, Wegener avea să scrie: „Încă nu s-a născut un Newton pentru teoria derivei continentelor".

Deriva continentelor a devenit o teorie foarte controversată şi a fost mult discutată în anii de după primul război mondial. Dezbaterile au durat până în 1928, când la un colocviu al geologilor majoritatea s-au declarat împotriva teoriei. Acest punct de vedere a rămas cel dominant până după al doilea război mondial. În sălile de clasă, teoria era adesea ridiculizată.

Potrivit relatării Ursulei Marvin, unul din profesorii de la Harvard le spunea cu haz studenţilor că „s-au descoperit două jumătăţi de pelecipod", una în Newfoundland (Canada n.t.) şi alta în Irlanda. George Gaylord Simpson a fost unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai vehemenţi oponenţi ai teoriei lui Wegener.
Trebuie menţionat totuşi faptul că Wegener a avut şi susţinători iluştri, printre care britanicul Arthur Holmes, o autoritate în domeniu.

Geologul sud-african Alexander du Toit credea că deriva continentelor a stârnit o opoziţie atât de înverşunată pentru că, istoric vorbind, geologia era o ştiinţă conservatoare. E de-ajuns să amintim faptul că, deşi geologul Charles Lyell l-a inspirat pe prietenul său Charles Darwin, el însuşi s-a dovedit incapabil să îmbrăţişeze teoria asupra originii omului, şi de aceea afirmaţia lui du Toit pare plauzibilă.

În plus, lansarea unei asemenea teorii, potrivit căreia toate continentele sunt fragmente rupte dintr-un întreg iniţial, în preajma primului război mondial sugera mai mult decât o simplă ironie; după toate probabilităţile, climatul istoric a determinat despărţirea definitivă a continentelor.

Teoria derivei continentelor avea să fie reconsiderată după al doilea război mondial. Explorarea fundurilor oceanice cu ajutorul sonarului a permis descoperirea lanţurilor muntoase din mijlocul oceanelor. Devenea tot mai clar că uriaşe porţiuni ale crustei terestre se pot mişca unitar. Cam în acelaşi timp s-a dezvoltat şi domeniul paleomagnetismului - studiul magnetismului rocilor, care pot fi datate în funcţie de momentul răcirii din starea de topire -, iar aici dovezile sugerează că într-adevăr continentele au fost unite cândva.

Bazându-se pe noi explorări, teoria modernă a „fundului mării în mişcare", ca şi descoperirea „zonelor de subducţie" au condus la ideea potrivit căreia plăcile crustei şi mantalei se mişcă interdependent pe suprafaţa Pământului. În prezent, tectonica plăcilor admite existenţa a şase plăci importante, pe lângă altele mai mici. Teoria stabilităţii a fost de mult abandonată.

Wegener, descris de unii ca un Copernicus mai mic, se bucură de un binemeritat prestigiu pentru faptul că a recunoscut complexitatea problemei şi pentru „viziunea lui globală". Mott T. Greene scria: „Deopotrivă astronom, geolog, paleontolog, meteorolog, oceanograf şi geofizician, Wegener a fost unul dintre primii oameni de ştiinţă care au abordat global ştiinţele Pământului; el a întrevăzut nu numai problema fundamentală care trebuie rezolvată, ci şi cantitatea de informaţii necesar a fi acumulate pentru a o soluţiona".

Wegener nu a mai trăit să-şi vadă confirmată teoria. În 1930, el a efectuat o a treia expediţie în Groenlanda pentru a culege informaţii geofizice şi climatologice. Wegener a înţeles încă din luna mai că misiunea lui nu poate fi îndeplinită, iar în septembrie a făcut o foarte periculoasă călătorie de la Staţiunea de Vest ca să aducă provizii la avanpostul de pe „Gheţarul Central".

Pe 1 noiembrie, de ziua lui de naştere, Wegener a început călătoria de întoarcere cu sania trasă de câini, dar nici el şi nici tovarăşul lui n-au mai ajuns la destinaţie. Cadavrul lui a fost găsit abia în luna mai a anului următor, în sacul lui de dormit, cu chipul perfect senin. Wegener nu a murit de frig, ci, după toate probabilităţile, de un atac de cord ca urmare a epuizării. A fost îngropat în locul unde şi-a găsit sfârşitul, mormântul lui fiind marcat de o cruce înaltă de 5,5 metri. A fost de mult acoperită de gheaţă şi zăpadă...

Comentarii  

#1 marin petre 28-10-2018 07:45
teorie cunoscuta de peste 100 de ani, pe care o cunosc numai cei "interesati"; in 1972 la terminarea Facultatii de Geologie tehnica, sectia Prospectiuni geofizice, am sustinut examenul de Diploma cu subiectul: "fundamentarea geomagnetica si confirmarea seismologica a teoriei expansiunii fundului oceanelor", conducator de Proiect fiind ilustrul Acad.Dr.Ing. Liviu Constantinescu. Nici astazi romanii nu stiu ce se intampla in zona Vrancea. Pacat !
Citat

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

RECENT

Coxartroza, simptomeCoxartroza, simptome
03.04.2019

Coxartroza este o afecţiune care se caracterizează prin dureri la nivelul şoldului. Este o afecţiune cronică, care apare în urma degra [ ... ]

Sindromul de intestin iritabil, una dintre cele mai răspândite disfuncții ale omului modernSindromul de intestin iritabil, una dintre cele mai răspândite disfuncții ale omului modern
03.04.2019

Sindromul de intestin iritabil este una dintre cele mai răspândite disfuncții ale omului modern. Statisticile arată că acesta afecteaz [ ... ]

Despre pietre la rinichiDespre pietre la rinichi
02.04.2019

Una dintre cele mai dureroase afectiuni este reprezentata de pietrele la rinichi, care pe atat de deranjanta esti si atat de raspandita pest [ ... ]

Sfecla roșie, o legumă importantă în lista alimentelorSfecla roșie, o legumă importantă în lista alimentelor
02.04.2019

Sfecla roșie ocupă un loc bine meritat pe lista alimentelor permise în orice dietă sănătoasă. Leguma este bogată în substanțe nutr [ ... ]

Cinci exerciții pentru o talie subțireCinci exerciții pentru o talie subțire
01.04.2019

Pentru a ne menține silueta este nevoie de o alimentație echilibrată, însă nu este de ajuns, aceasta ar trebui asociată cu un program  [ ... ]

Sindromul Raynaud, o afecțiune a arterelor perifericeSindromul Raynaud, o afecțiune a arterelor periferice
01.04.2019

Sindromul Raynaud reprezintă o afecțiune a arterelor periferice caracterizată prin modificarea succesivă a culorii degetelor mâinii și [ ... ]

Despre tonifierea abdomenuluiDespre tonifierea abdomenului
26.03.2019

Mușchii abdominali reprezintă una dintre primele zone pe care multe persoane sunt dornice să le lucreze din moment ce încep sa piardă  [ ... ]

Aloe Vera, beneficii tămăduitoareAloe Vera, beneficii tămăduitoare
26.03.2019

Aloe vera a rămas până în zilele noastre un leac de încredere care rezistă cu stoicism în fața produselor avansate pe care cercetăt [ ... ]

Alte articole...
2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment