Gautama Buddha (563-483 î.Hr.), cunoscut iniţial sub numele Prinţul Siddhartha, este fondatorul budismului, una dintre marile religii ale lumii. Siddhartha a fost fiul unui rege care domnea în Kapilavastu, un oraş din nord-estul Indiei, în apropierea graniţei cu Nepalul.

După toate probabilităţile, Siddhartha (din clanul Gautama al tribului Sakya) s-a născut în anul 563 î.Hr., la Lumbini, pe teritoriul actual al Nepalului. S-a căsătorit la şaisprezece ani cu o verişoară de aceeaşi vârstă cu el. Crescut în luxul palatului regal, prinţul Siddhartha nu-şi putea ascunde nemulţumirea.

El a remarcat că majoritatea oamenilor trăiau în sărăcie şi sufereau permanent din cauza dorinţelor nesatisfacute. Chiar şi cei bogaţi erau adeseori frustraţi şi nemulţumiţi, şi toţi oamenii se confruntau cu pericolul îmbolnăvirilor şi în ultimă instanţă mureau. Cu siguranţă, s-a gândit Siddhartha, viaţa trebuie să însemne ceva mai mult decât un şir de plăceri efemere care sunt prea repede anulate de suferinţă şi moarte.

La vârsta de douăzeci şi unu de ani, imediat după ce s-a născut primul său fiu, Gautama a hotărât că trebuie să renunţe la viaţa pe care o ducea şi să se dedice în întregime căutării adevărului. El a părăsit palatul, lăsându-şi acolo soţia, copilul şi toate posesiunile lumeşti, şi a devenit un rătăcitor sărac.

Un timp, a studiat alături de cei mai vestiţi oameni sfinţi ai vremii, dar după ce şi-a însuşit învăţăturile lor, a ajuns la concluzia că soluţiile oferite de aceştia pentru îmbunătăţirea situaţiei oamenilor erau nesatisfacătoare.

Se acreditase ideea că ascetismul împins până la extrem constituie calea spre adevărata înţelepciune. La rândul său, Gautama a încercat să devină un ascet, dedicându-şi câţiva ani de viaţă posturilor şi autoflagelării. In cele din urmă, şi-a dat seama că, torturându-şi corpul, nu reuşea decât să-şi tulbure mintea, fără să se apropie de adevărata înţelepciune. Prin urmare a reînceput să mănânce normal şi a respins ideea ascetismului.

În singurătate, a meditat asupra problemelor existenţei umane. Într-una din seri, pe când şedea sub un smochin uriaş, toate elementele acestei enigme se limpeziră parcă dintr-o dată. Siddhartha s-a cufundat întreaga noapte într-o meditaţie profundă şi, la revărsatul zorilor, a ajuns la concluzia că descoperise soluţia şi că acum devenise un Buddha, un „iluminat".

La acea dată avea treizeci şi cinci de ani. Restul celor patruzeci şi cinci de ani ai vieţii a călătorit prin tot nordul Indiei, predicându-şi noua filozofie tuturor celor dispuşi să-l asculte. Până la moartea sa, în anul 483 î.Hr., făcuse mii de prozeliţi. Deşi cuvântările lui nu au fost aşternute pe hârtie, discipolii lui au memorat multe din învăţăturile sale, pe care le-au transmis generaţiilor următoare pe cale orală.

Principalele învăţături ale lui Buddha pot fi sintetizate în ceea ce budiştii numesc „cele patru adevăruri sfinte": mai întâi, viaţa oamenilor este intrinsec nefericită; în al doilea rând, cauza acestei nefericiri o constituie egoismul şi dorinţele neîmplinite; în al treilea, egoismul şi dorinţele pot să înceteze şi implicit, suferinţa, iar starea care rezultă, după eliminarea tuturor dorinţelor, este denumită nirvana (literal, extincţie); în al patrulea, pentru reprimarea dorinţelor şi a egoismului se recomandă cele opt „nobile căi": ideile drepte, intenţiile drepte, cuvântul drept, acţiunea dreaptă, viaţa dreaptă, efortul drept, atenţia dreaptă şi meditaţia dreaptă. La toate acestea se adaugă faptul că budismul este deschis tuturor, indiferent de rasă, şi că, spre deosebire de hinduism, respinge ideea împărţirii societăţii în caste.

Un timp, după moartea lui Gautama, noua religie s-a răspândit lent. În secolul al III-lea î.Hr., marele împărat indian Aşoka s-a convertit la budism. Adeziunea lui a favorizat extinderea influenţei şi a învăţăturilor budiste în India şi în ţările învecinate. Budismul s-a răspândit spre sud în Ceylon şi spre est în Birmania.

De acolo s-a extins în toată Asia de Sud-Est şi spre sud, în Malaysia şi în Indonezia. Budismul s-a răspândit şi spre nord, direct în Tibet, şi spre nord-vest, în Afghanistan şi Asia Centrală. Apoi a pătruns în China, unde şi-a câştigat un mare număr de prozeliţi, iar de acolo în Coreea şi Japonia.

Pe teritoriul Indiei, noua credinţă a cunoscut o perioadă de declin după anul 500 şi aproape că a dispărut după anul 1200. În China şi Japonia, pe de altă parte, budismul a rămas una din religiile cu cei mai mulţi prozeliţi. În Tibet şi Asia de Sud-Est a reprezentat religia principală timp de mai multe secole.

Învăţăturile lui Buddha nu au fost scrise decât la câteva secole după moartea sa, ceea ce ar putea explica divizarea mişcării budiste în diferite secte. Cele două diviziuni principale ale budismului sunt şcoala Theravada, dominantă în sudul Asiei şi considerată de mulţi erudiţi occidentali ca fiind cea mai apropiată de învăţăturile originale ale lui Buddha, şi şcoala Mahayana, preponderentă în Tibet, China şi nordul Asiei în general.

Buddha, ca fondator al uneia din principalele religii ale lumii, merită cu prisosinţă să figureze în această carte. Dat fiind că sunt doar circa două sute de milioane de budişti în toată lumea, prin comparaţie cu peste cinci sute de milioane de musulmani şi circa un miliard de creştini, s-ar putea conchide că Buddha a influenţat mai puţini oameni decât Mahomed sau Iisus. Însă diferenţa cantitativă e uneori înşelătoare.

Una din cauzele dispariţiei budismului în India a constituit-o faptul că hinduismul a absorbit multe din principiile şi învăţăturile sale. De asemenea, în China, foarte multe persoane care nu se consideră budişti au fost influenţaţi în mare măsură de filozofia budistă.

Budismul, într-o măsură mult mai mare decât creştinismul sau islamismul, conţine un puternic element pacifist. Orientarea spre nonviolenţă a jucat un rol important în istoria politică a ţărilor budiste.

S-a spus adeseori că dacă Hristos ar reveni pe Pământ, ar fi uluit de multe dintre lucrurile înfăptuite în numele lui, şi îngrozit de luptele sângeroase dintre diferitele secte alcătuite din persoane care se consideră adepţii lui. Şi Buddha; fără îndoială, ar fi surprins de multitudinea doctrinelor prezentate drept budism.

Dar chiar dacă şi budismul are numeroase secte, între care există mari diferenţe, nici un moment din istoria budismului nu poate fi comparat cu sângeroasele războaie religioase care au avut loc în Europa creştină. Din această perspectivă, cel puţin, învăţăturile lui Buddha par să fi avut o mult mai mare influenţă asupra prozeliţilor săi decât cele ale lui Iisus.

Acum, făcând o comparaţie între Buddha şi Confucius, putem afirma că aceştia au exercitat o înrâurire aproximativ egală asupra lumii. Amândoi au trăit cam în aceeaşi perioadă şi numărul adepţilor lor a fost apropiat.

Dar apariţia comunismului în China pare să fi diminuat foarte mult influenţa confucianismului, pe când învăţăturile budiste, care nu sunt în nici un caz o reformulare a filozofiei indiene anterioare, s-au răspândit mult dincolo de graniţele Indiei, datorită originalităţii conceptelor lui Gautama Buddha şi caracterului atractiv al filozofiei sale.