În plin Iluminism, Carolus Linnaeus, doctor şi botanist suedez, a fost vârful de lance al unei mişcări care a condus la taxonomia raţională a lumii naturale. Animalele şi plantele sunt denumite şi în prezent conform sistemului binomial creat de Linnaeus şi promulgat de studenţii lui, dintre care unii au parcurs tot globul pentru a colecta şi denumi noi specimene.

Deşi „prinţul botaniştilor" poseda aptitudini ştiinţifice limitate şi nu avea strălucirea intelectuală a contelui de Buffon, el a combinat zelul său clasificator cu o imaginaţie senzuală, poetică şi o remarcabilă luciditate. „Oricine ştie câte ceva despre taxonomia dinainte de Linnaeus", scrie biograful lui, Heinz Goerke, „va recunoaşte fără ezitare marea importanţă a scrierilor lui sistematice pentru dezvoltarea ştiinţelor naturii din secolul al optsprezecelea." Munca lui „marchează o epocă în istoria ştiinţei".

Carolus Linne, după cum se numea în suedeză, s-a născut pe 23 mai 1707 în Raschult, oraş din sudul Suediei. Mama lui se numea Christiana Brodersonia; tatăl lui, care iniţial se chemase Nils Ingemarsson şi îşi luase numele de Linne în perioada studiilor clericale, era un pastor pasionat de grădinărit. La rândul său, Carl avea să fie cunoscut în scurt timp sub numele de Micul Botanist.

Nu este de mirare că în copilărie Carl a citit „Historia animalium” a lui Aristotel, dar nu a fost un student extraordinar la Şcoala de latină, unde s-a înscris în 1717. Unul dintre profesorii lui a spus chiar că, pentru el, cea mai bună carieră ar fi aceea de pietrar. Totuşi, după ce a intrat sub influenţa profesorului său de fizică, zădărnicind speranţele tatălui de a-l vedea pastor, Linne a urmat şcoala de medicină.

În 1727 a început studiul la Universitatea din Lund, transferându-se în anul următor la Universitatea din Uppsala. Acolo s-a împrietenit cu botanistul Olaf Celsius (şi unchiul astronomului care a inventat scara Celsius de măsurare a temperaturilor), care 1-a încurajat pe Linnaeus - deşi, oficial, el era student la medicină - să studieze lumea naturală.

În 1732, Linnaeus a făcut o expediţie în Laponia, dincolo de Cercul Polar. Conştient de necesitatea unui sistem de clasificare în lumea naturală, timp de cinci luni a colecţionat plante şi a descris amănunţit păsări, insecte şi alte animale întâlnite acolo. Pe baza studiilor cu privire la mineralele găsite în Laponia, Linnaeus a ţinut o amplă prelegere. In 1737 a publicat „Flora lapponica”.

Celebritatea lui Linnaeus datează din anii petrecuţi în străinătate, în Olanda. S-a dus acolo ca să-şi ia diploma de medic, la cererea părinţilor Sara-Lisei Moraea, femeia cu care dorea să se căsătorească. Linnaeus a profitat de ocazie pentru a vizita oamenii de ştiinţă olandezi importanţi. Aceştia s-au arătat impresionaţi de cunoştinţele lui de botanică. În consecinţă, în 1735 el a publicat o primă şi foarte scurtă ediţie a cărţii sale „Systema naturae”.

În următorul sfert de secol, cartea a fost permanent revăzută şi adăugită, ajungând de la 15 pagini la 1300 de pagini în 1758. Astfel, într-un scurt pamflet scris de Linnaeus şi semnat „Daniel J. Boorstin, un tânăr", citim următoarea autocaracterizare: „de mare viitor pentru munca lui de o viaţă şi pentru întreaga biologie modernă sistematică".

În ciuda stilului poetic şi a numeroaselor referiri la gândirea religioasă, argumentaţia lui Linnaeus aparţine în esenţă Iluminismului şi epocii descoperirilor. Principala calitate a lucrării lui o constituie claritatea. În Systema naturae, Linnaeus distinge mineralele, care au corpuri, dar nu şi viaţă sau senzaţii, de plante şi animale. Plantele au corpuri, trăiesc, dar nu au senzaţii.

Animalele au şi senzaţii, precum şi capacitate locomotorie. Omenirea, înzestrată cu intelect, poate să cunoască toate aceste corpuri şi să le distingă prin denumire. Linnaeus furnizează un nomenclator care situa fiecare animal sau plantă într-o anumită „clasă, ordin, gen, specie şi varietate”. Cele şase clase de animale, de exemplu, sunt reprezentate de mamifere, păsări, amfibieni, peşti, insecte şi viermi.

Este uşor de înţeles de ce personalităţi eminente, cum ar fi Johann Friedrich Gronovius şi Isaac Lawson au fost impresionate de excepţionala limpezime şi de abundenţa informaţiilor furnizate de opera lui Linnaeus. In următorii câţiva ani, cu ajutorul unor finanţatori, acesta a publicat scrieri pe tema fundamentelor botanicii, a diverselor genuri de plante, precum şi alte lucrări. În 1739, Linnaeus a primit autorizaţia de tipar din partea lui Antoine Jussieu, doctor francez, botanist şi director al Grădinii regale a Plantelor.

Lui Linnaeus i se atribuie sistemul nomenclatorului binar, care denumeşte plantele şi animalele în funcţie de genuri şi specii. Astfel, puma se numeşte „Felis concolor”, pisica domestică „Felis domesticus”, iar leul „Felis leo”. Numele speciei este întrucâtva descriptiv şi, deşi Linnaeus ţinea morţiş să le dea denumiri latineşti ori de câte ori primea specimene noi de la naturaliştii amatori, el aducea omagiul cuvenit descoperitorului.

Pentru un gentleman ori pentru un botanist sau zoolog profesionist devenise de bon-ton ca Linnaeus să atribuie numele lui unei specii. Poate cel mai surprinzător aspect al gândirii lui Linnaeus este înrădăcinarea lui în metafora sexuală. Aceasta datează din primii ani ai carierei sale, de când a prezentat mentorului său, Celsius, o lucrare intitulată „Preliminarii ale căsătoriei la plante", în care făcea o paralelă între stamina florii şi mire şi între pistil şi mireasă.

In general, Linnaeus a considerat sistemul reproductiv drept caracteristica distinctivă a sistemului său de clasificare. Unii dintre termenii preluaţi din limbile greacă sau latină au conotaţii sexuale, care se aplică într-o manieră poetică sau morfologică la mecanismul reproductiv al plantelor. Plantele cu două grupuri de stamine, de pildă, constituie clasa „Diadelphia”, care derivă din cuvântul latinesc „frăţie de soţi". În prezentarea învelişului exterior al florii, el a scris despre caliciu că „ar putea fi privit ca labia majora sau ca prepuţ", în timp ce corola era labia minora.

Deşi imaginaţia lui sexuală nu i-a ştirbit din reputaţie, botanistul Samuel Goodenough, reverend, făcea aluzie la „obscenitatea minţii lui Linnaeus", iar Goethe era îngrijorat de impactul exercitat de acest aspect al gândirii lui asupra femeilor şi copiilor. Bariera împotriva instruirii femeilor a căzut de mult, dar chiar dacă astăzi se predă în şcoli despre Linnaeus, conotaţia sexuală a nomenclatorului lui este trecută sub tăcere. El este cenzurat din capul locului din ignoranţă, pentru că puţini copii din zilele noastre mai cunosc limba latină.

Linnaeus a devenit faimos datorită sistemului său de clasificare. El era căsătorit cu o femeie dominatoare şi nu a avut o viaţă de familie liniştită, dar la universitate „prelegerile lui erau urmărite de sute de oameni", scrie Grant G. Cannon, „iar călătoriile lui de studiu reprezentau nişte parade vesele, cu surle şi trâmbiţe. La sfârşitul zilei, studenţii obişnuiau să se adune în jurul casei lui şi să strige un Vivat scientie! Vivat Linnaeus!"

A fost înnobilat în 1761. În 1774 a suferit primul din cele câteva atacuri de apoplexie, pe care el le-a descris drept „mesaje ale morţii", iar un altul, survenit patru ani mai târziu, avea să-l lase invalid. A murit pe 10 ianuarie 1778 şi a fost îngropat în catedrala din Uppsala.