O dată cu Charles Darwin, noua relaţie dintre om şi natură, bazată pe ştiinţă şi industrie, cunoaşte o cotitură dramatică şi de esenţă laică. În 1859 Darwin a publicat lucrarea „Despre originea speciilor” şi, doisprezece ani mai tîrziu, „Descendenţa omului”.

Combătînd ideile dogmatice care susţineau caracterul imuabil al speciilor şi acordau omului un loc special în ordinea naturală, teoriile darwiniste privind evoluţia şi selecţia naturală au avut o influenţă directă excepţională asupra culturii occidentale. Deşi darwinismul a stîrnit de la bun început controverse, impactul acestei teorii a fost resimţit pe deplin abia în secolul XX, o dată cu progresele înregistrate în ştiinţele fizice. Genetica şi microbiologia, alături de o teorie evoluţionistă mai sofisticată, constituie moştenirea lui Charles Darwin pentru secolul XX.

„Se poate afirma că Darwin se numără printre cei mai cunoscuţi oameni de ştiinţă din istorie", scriau de curând biografii săi Adrian Desmond şi James Moore. „Mai mult decît oricare alt gânditor modern - chiar şi decât Freud sau Marx -, acest afabil naturalist provenit din rîndurile micii nobilimi din Shropshire a schimbat modul cum ne vedem pe noi înşine pe această planetă."

Charles Robert Darwin s-a născut la 12 februarie 1809, fiind al cincilea copil şi al doilea dintre fiii medicului Robert Waring Darwin şi ai soţiei sale, Susannah Wedgwood. Bunicul său din partea tatălui, Erasmus Darwin (1731-1802), şi-a cîştigat un bine meritat renume de medic, poet, filozof şi inventator. Tatăl mamei sale a fost Josiah Wedgwood, celebrul manufacturier de obiecte de ceramică şi lut ars. Cînd avea opt ani, mama lui Darwin a murit în urma unei boli gastrointestinale, probabil un cancer.

Ulterior, Darwin a relatat că surorile lui i-au interzis să vorbească despre mama lui defunctă, aşa încât puţine au fost lucrurile pe care şi le mai amintea despre ea. Trimis la Shrewsbury School, o prestigioasă şcoală particulară condusă de Samuel Butler, Charles nu a fost deloc încîntat de programa şcolară care punea accentul pe clasici. Avea dificultăţi în învăţarea limbilor străine.

Totuşi, în afara orelor de clasă, el a manifestat un viu interes pentru istoria naturală şi pentru colectarea plantelor şi animalelor. „Pasiunea pentru colecţionare", scria Darwin în „Autobiografie”, „care-l face pe om să ajungă un naturalist sistematic, un virtuoz sau un avar, a fost foarte puternică la mine, şi de bună seamă a reprezentat o aptitudine înnăscută, deoarece nici unul dintre fraţii şi surorile mele n-o poseda."

Darwin îşi amintea cu admiraţie de tatăl său, cel mai important medic din Shrewsbury, deşi ceilalţi îl considerau un tiran autoritar, ce-i drept binevoitor. Ca şi Robert Darwin, Charles şi-a propus iniţial să studieze medicina atunci când s-a înscris la Universitatea din Edinburgh în 1825. În anul următor a devenit membru al Societăţii de Istorie Naturală Pliniană şi a intrat sub influenţa lui Robert Grant, un bine cunoscut medic şi zoolog.

Cât priveşte studiile de medicină însă, Darwin nu le putea suferi. Detesta îndeosebi anatomia - spre regretul său ulterior, pentru că n-a învăţat niciodată cum se face o disecţie. Sensibil la suferinţele omeneşti, nu putea suporta să asiste la operaţii, care pe vremea aceea se efectuau fără anestezic.

Ambivalenţa lui Darwin cu privire la alegerea carierei a condus la un rezultat neobişnuit şi de o mare importanţă pentru istoria ştiinţei. Când tatăl lui a aflat despre ezitările lui Charles cu privire la studiul medicinei, el i-a sugerat să devină cleric. Ascultător, Darwin a plecat de la Edinburgh în 1827 şi s-a înscris la Christ College din cadrul Universităţii Cambridge. Aici şi-a irosit timpul, după cum avea să declare mai târziu. Totuşi, a colecţionat gândaci, a studiat alături de botanistul John Semen Henslow şi a absolvit în 1831.

Curând după aceea i s-a oferit postul de naturalist într-o expediţie în jurul lumii. Tânărul căpitan al navei H.M.S. Beagle, Robert FitzRoy, îşi dorea un însoţitor tânăr, de familie bună, pentru ceea ce se anunţa a fi o călătorie lungă şi întrucâtva plictisitoare. Expediţia avea ca scop explorarea ţărmurilor Ţării de Foc şi ale ţărilor din vestul Americii de Sud, Chile şi Peru, apoi vizitarea Insulelor Mării Sudului şi a Arhipelagului Indian.

Darwin a fost propus de către profesorul său, Henslow, ca fiind „extrem de potrivit pentru activitatea de colecţionare, observare şi consemnare". Trecând peste obiecţiile tatălui său, Darwin s-a aflat la bordul lui „Beagle” atunci când nava a pornit la drum pe 27 decembrie 1831, pentru a reveni în Anglia abia după cinci ani.

În literatura de popularizare ştiinţifică se acordă o importanţă deosebită călătoriei lui Darwin la bordul lui „Beagle”. Uneori este relatată ca o expediţie palpitantă în care Darwin e descris ca „un bărbat cu un fizic viguros, curajos şi cu un spirit aventuros, inventiv şi inteligent în confruntarea cu dificultăţile şi permanent purtat dincolo de limitele mediului cunoscut de el datorită unui misterios şi irezistibil impuls".

Într-adevăr, „Beagle” a ancorat în portul Montevideo chiar în momentul când în ţară izbucnise revoluţia. Darwin, care a străbătut pampasul călare, avea să-i scrie surorii sale: „Am devenit un gaucho veritabil, îmi beau porţia de Matee, îmi fumez trabucul, după care mă întind pe pământ şi dorm cu cerul de deasupra drept baldachin, simţindu-mă ca într-un pat de puf". Pe parcursul expediţiei, Darwin a suferit de rău de mare, ca şi de un sfâşietor dor de casă.

Esenţial e însă faptul că Darwin a profitat de o ocazie neobişnuită pentru a asimila un material brut în contextul disputelor intelectuale din ştiinţele naturale. Iniţial a manifestat interes pentru geologie, fiind puternic influenţat de către Charles Lyell, autorul lucrării recent publicate, „Principiile geologiei”, pe care o citise cu asiduitate pe parcursul călătoriei.

Totodată, Darwin şi-a alcătuit colecţii de floră şi faună. Îşi nota observaţiile în carnete de însemnări, cărora le-a dat apoi forma unui jurnal. A observat cu interes uşoarele variaţii ale populaţiilor de păsări şi de ţestoase din vecinătatea Insulelor Galapagos şi a devenit conştient de competenţa sa crescândă în domeniul observaţiei ştiinţifice.

„Întotdeauna am avut sentimentul că datorez acestei expediţii primul antrenament real sau prima educare a minţii mele", scria el mai târziu. „Am fost nevoit să mă ocup îndeaproape de mai multe ramuri ale istoriei naturale şi astfel capacitatea mea de a observa natura s-a îmbunătăţit, chiar dacă era deja destul de bine dezvoltată." „Beagle” a revenit în Anglia la 2 octombrie 1836.

În 1837, când amintirea expediţiei nu îşi pierduse prospeţimea, Darwin a început să schiţeze rezultatul teoretic al acestui conglomerat de observaţii, iar în 1838, în timp ce-l citea pe Malthus, el a elaborat conceptul selecţiei naturale - conservarea trăsăturilor prin adaptarea lor la condiţiile de viaţă. Nu şi-a publicat teoria imediat, dar a continuat să acumuleze informaţii. A dat publicităţii trei lucrări ştiinţifice, rod al observaţiilor făcute asupra recifurilor de corali, a insulelor vulcanice şi a altor formaţiuni geologice.

Acestea i-au asigurat lui Darwin o solidă reputaţie profesională. La Down House, în vecinătatea Londrei, unde Darwin a locuit începând cu anul 1842, şi-a petrecut perioada dintre anii 1846 şi 1854, fiind angrenat într-o cercetare sistematică a structurii unei specii de crustacee care se răspândiseră în toată lumea ataşându-se de carenele navelor.

A elaborat o a treia schiţă a teoriei sale în 1856, dar nici îndemnurile lui Charles Lyell, devenit între timp bunul său prieten, nu l-au convins s-o publice. Deşi era nerăbdător să-şi afirme prioritatea ideilor sale ştiinţifice, Darwin considera necesară o prezentare teoretică susţinută de un număr uriaş de dovezi.

În 1858 Darwin a fost nevoit să-şi expună ideile după ce Alfred Wallace, un naturalist amator care călătorise şi el în America de Sud, i-a trimis o lucrare fundamentată consacrată teoriei formării speciilor. În acelaşi an, la Societatea Linnaeus au fost citite ambele articole (aparţinând lui Darwin şi Wallace) şi s-a stabilit prioritatea lui Darwin. Un an mai târziu a văzut lumina tiparului lucrarea „Originea speciilor prin selecţie naturală; sau conservarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă”.

„Originea” a avut un impact imediat asupra oamenilor de ştiinţă, a cititorilor obişnuiţi şi a teologilor. Cel mai răsunător ecou l-a stârnit la o întrunire a Asociaţiei Britanice, când episcopul de Oxford, deşi nu cunoştea teoria lui Darwin, a ridiculizat-o. Episcopul a fost redus la tăcere de către Thomas Huxley - numit uneori şi „buldogul lui Darwin" - care a spus că, în ceea ce-l priveşte, „preferă înrudirea cu o maimuţă decât cu un om cunoscut pentru abilitatea sa, care-şi folosea inteligenţa pentru a perverti adevărul" (Episcopul nu a fost umilit, aşa cum se relatează adesea; ulterior el şi-a retipării discursul. Doar istoria l-a pus într-o postură delicată.)
.
Aşa cum s-a întâmplat şi cu revoluţia coperniciană şi cu ipoteza freudiană despre palierul inconştient al psihicului, teoria lui Darwin a căpătat o largă răspândire cu mult înaintea furnizării dovezilor experimentale, într-adevăr, ezitările lui Darwin cu privire la publicarea „Originii” sunt explicabile prin faptul că, în acea vreme, nu erau clare nici măcar regulile eredităţii, cu atât mai puţin mecanismele acesteia.

Dacă se admitea ideea combinării caracteristicilor, aşa cum presupuneau pe atunci biologii, de ce adaptările individuale nu se estompau înainte de a dispărea în decurs de câteva generaţii? Această problemă l-a preocupat atît de mult pe Darwin încât, spre sfârşitul vieţii, a ajuns să adopte o soluţie cvasilamarckiană, cunoscută sub numele de „pangeneză” (Pangeneză porneşte de la premisa că celulele din întregul organism contribuie prin instrucţiunile transmise celulelor reproductive. Aceasta ar permite transmiterea către progenituri a caracteristicilor dobândite, aşa cum sugerase Lamarck. Fiind o idee speculativă, a fost abandonată în scurt timp.).

Explicaţia fizică a eredităţii şi a selecţiei naturale a fost posibilă abia după descoperirea cromozomilor, redescoperirea lui Gregor Mendel şi elaborarea lucrărilor geneticienilor. O jumătate de. secol separă publicarea „Originii” de explicaţia eredităţii genetice dată de Thomas Hunt Morgan.

După apariţia „Originii speciilor”, Darwin a mai publicat alte zece cărţi având ca subiect teoria selecţiei naturale. Printre acestea se numără „Descendenţa omului” în 1871, „Expresia emoţiilor la oameni şi la animale” în 1872 şi „Puterea mişcării la plante” în 1880.

Viaţa personală a lui Darwin a reţinut atenţia cercetătorilor, iar idiosincrasiile sale au constituit subiectul multor controverse. În 1839 s-a căsătorit cu verişoara sa primară, Emma Wedgwood, devenind apoi tatăl a zece copii, dintre care şapte au ajuns la maturitate. O mare parte din viaţa sa ulterioară, Darwin a suferit de un soi de maladie al cărei diagnostic e departe de a fi fost lămurit, fiind vorba probabil de o afecţiune psihosomatică. Pe când scria „Originea”, Darwin era teist din punct de vedere religios, pentru ca ulterior să devină agnostic. La moartea sa, survenită pe 19 aprilie 1882, a fost înmormântat la Westminster Abbey, nu departe de Isaac Newton.

Charles Darwin, „datorită imensei sale influenţe asupra gândirii umane, trebuie situat alături de cei mai mari oameni de ştiinţă - Aristotel, Galilei, Newton, Lavoisier şi Einstein". Aşa susţine A. E. E. McKenzie în lucrarea sa clasică „The Major Achievements of Science” („Principalele cuceriri ale ştiinţei"), şi nimic nu a ştirbit ulterior valabilitatea acestei opinii. Ca şi gândirea freudiană, darwinismul permite o sondare mai dureroasă a prejudecăţilor sociale şi personale în comparaţie cu fizica.

Teoria a atras după sine o gamă largă de consecinţe sociale, iar controversa a devenit una dintre trăsăturile ei permanente şi definitorii. Cu toate acestea, Charles Darwin, după cum scrie George Gaylord Simpson, este „geniul care, deşi supus greşelii ca oricare dintre noi, a revoluţionat cercetarea ştiinţifică şi cunoaşterea propriilor noastre origini, ca şi a relaţiei noastre fizice cu natura şi universul".

RECENT

Aspecte epidemilogice ale izbucnirilor cu boli diareice acute în Republica Moldova (Nadejda Gafin, Aliona Nastas, Ion Bîrcă, Adrian Cotelea, Vasile Sofronie)
02.01.2020

În articol sunt prezentate unele aspecte epidemiologice ale izbucnirilor cu boli diareice acute (BDA) în Republica Moldova în anii 2014-2 [ ... ]

Impactul asupra sănătății și cel socioeconomic al morbidității prin varicelă în Republica Moldova (Silvia Negară, Vasile Sofronie)
02.01.2020

A fost studiată și analizată epidemilogic morbiditatea prin varicelă în Republica Moldova în perioada 1985-2017. Studiul dat este unul [ ... ]

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment