Încă din timpul Renaşterii s-a acordat o atenţie deosebită formaţiunilor geologice. Leonardo da Vinci, de exemplu, era sigur că scoicile fosile pe care le găsise în Italia se aflau acolo deoarece oceanul acoperise cândva uscatul. Dar numai o dată cu începutul revoluţiei industriale a apărut o motivaţie clară pentru înţelegerea ştiinţifică - şi exploatarea - substanţei reale a pământului.

Astfel, epoca de aur a geologiei este situată de obicei între anii 1780 şi 1840, iar figura sa cea mai proeminentă e considerat savantul britanic Charles Lyell. Revoluţia în gândire iniţiată de Lyell cu privire la structura şi formarea pământului şi a reliefului geologic al acestuia a anticipat teoria evoluţionistă a lui Charles Darwin. „Lui Lyell trebuie să i se recunoască meritul", scrie Loren Eiseley, „nu numai pentru că a modificat cursul gândirii geologice, dar şi pentru că a influenţat hotărâtor destinul lui Darwin."

Născut în conacul familiei din Kinnordy, din comitatul scoţian Angus, la 14 noiembrie 1797, Charles Lyell a avut o mamă englezoaică şi un tată scoţian. Charles Lyell Senior, absolvent al Universităţii Cambridge, era traducător al lui Dante şi colecţiona plante rare, fiind un pasionat botanist amator (planta Lyellia a fost numită astfel în onoarea lui).

Micul Charles a învăţat la şcolile particulare locale şi, pe la vârsta de zece ani, într-o perioadă în care avusese probleme cu sănătatea, a început să colecţioneze insecte, acesta devenind unul din modurile lui preferate de a-şi petrece timpul liber. Din 1816 a urmat cursurile Colegiului Exeter din cadrul Universităţii Oxford, unde a manifestat interes faţă de activităţile ştiinţifice, înscriindu-se în Societatea Geologică. A studiat dreptul, dar neavând nici o motivaţie financiară pentru a-l practica, a părăsit curând baroul, cu consimţământul tatălui său, şi s-a orientat spre geologie.

Pe la mijlocul deceniului al treilea din secolul al XVIII-lea, Lyell s-a implicat profund în cercetarea geologică. În 1822 a scris un articol despre formarea calcarului, iar în 1823 a călătorit în Franţa, unde a studiat rocile din regiunile Aix-en-Provence şi Auvergne. În anul următor a plecat în Scoţia împreună cu profesorul său, William Buckland.

În această fază de început a carierei sale, Lyell a fost un discipol al lui Buckland, care încercase să demonstreze adevărul literal al creaţiei biblice în lucrarea „Reliquiae diluvianae”, apărută în 1823.

La începutul secolului al XIX-lea, în geologie dominau ideile de inspiraţie catastrofică, potrivit cărora structura fizică a pământului îşi avea originea în apă sau foc. Una dintre aceste şcoli - cea a neptuniştilor, condusă de germanul Abraham Gottlob Werner - susţinea că pământul s-a format într-o perioadă în care întreaga planetă era acoperită de apă.

Această teorie, care presupunea existenţa unor oceane turbulente de adâncimea celor mai înalţi munţi, acorda o atenţie considerabilă diferitelor straturi de roci, şi în această privinţă a prezentat o mare importanţă. Dar adepţii ei n-au observat originea vulcanică a anumitor roci, şi ani de-a rândul Werner şi neptuniştii au purtat controverse aprinse cu vulcaniştii, care puneau accent pe rolul formativ al vulcanilor.

În 1785, James Hutton a propus o teorie a uniformismului care implica un proces permanent de creaţie şi distrugere („nici un vestigiu al începutului", scria el, „nici o perspectivă a sfârşitului".) Dar ideea lui nu a avut mulţi adepţi, şi catastrofismul a continuat să domine.

În ultima parte a deceniului al treilea, Lyell lucra la opera sa principală, „The Principles of Geology” („Principiile geologiei"). Publicată în trei volume între anii 1830 şi 1833, lucrarea s-a dovedit a fi textul cu cel mai puternic impact în domeniu din toate timpurile.

La fel ca Andreas Vesalius în anatomia umană sau Antoine Lavoisier în chimie, Lyell a fost pe deplin conştient de importanţa noii sale sinteze. Se considera făuritorul unei noi ştiinţe. „Nu poate fi fondată pe principii solide", îi scria el editorului său, „fără să intri în conflict cu multe prejudecăţi de care opinia publică nu se va dezbăra uşor. Este nevoie de multă abilitate ca să faci acest lucru cu onestitate, evitând complicaţiile."

În locul unei controverse înverşunate, Lyell întrona ordinea şi autoritatea. Introducerea sa istorică în subiect a fost, după cum a numit-o un scriitor, „o genială propagandă", care „a dat roade timp de mai bine de un secol". Permanent revizuită, „Principiile geologiei" a fost reeditată de unsprezece ori în timpul vieţii lui Lyell.

Principala teză a lui Lyell este aceea a gradualismului, potrivit căruia istoria globului terestru reprezintă „o succesiune neîntreruptă de evenimente fizice, guvernată de legile care acţionează în prezent". Încă de la începutul lucrării sale, Lyell pledează pentru disocierea geologiei de teoriile biblice şi face o trecere în revistă a diferitelor mituri ale creaţiei.

Totodată, el prezintă şi o foarte documentată istorie a geologiei până în secolul al XIX-lea. Examinând dovezile fosile existente la acea dată, Lyell propune o diversitate de argumente care şi-au pierdut valabilitatea în zilele noastre. Dar în al treilea volum al lucrării el prezintă o schemă a timpului geologic, inclusiv unele elemente de nomenclatură - eocen, miocen şi pliocen - care mai sunt folosite şi astăzi, fiind recunoscut ca unul dintre părinţii ştiinţei stratigrafiei.

Lyell a fost mentor şi prieten al lui Charles Darwin, exercitând o influenţă hotărâtoare asupra acestuia. Primul volum al „Principiilor” a fost publicat cu un an înainte ca tânărul Darwin să se îmbarce pe „Beagle”; în timpul expediţiei, el nu s-a mulţumit să studieze temeinic cartea lui Lyell, dar i-a şi confirmat ideile pe baza observaţiilor efectuate.

La întoarcerea în Anglia, cei doi bărbaţi au devenit buni prieteni, iar Darwin i-a dedicat lui Lyell „Jurnalul expediţiei Beagle”. Darwin a fost evident fascinat de ideea de bază a lui Lyell conform căreia prezentul geologic s-a dezvoltat de-a lungul timpului ca rezultat al unor forţe obişnuite care acţionează şi în clipa de faţă.

Iar în ceea ce-l priveşte, Lyell a fost de acord cu selecţia naturală, dar la început a respins concepţia darwiniană cu privire la descendenţa omului. In cele din urmă a acceptat-o, scriind „The Antiquity of Man” („Antichitatea omului", 1863), chiar dacă nu se cunoaşte cât de profund a aderat la această teorie.

Lyell a evitat controversele, mai ales în ultimii ani de viaţă. A fost înnobilat în 1848, iar în 1864 i s-a acordat titlul de baronet. In materie de religie a îmbrăţişat deismul. Era mai tot timpul bine dispus şi se purta curtenitor, iar în cercurile politice se simţea la largul său.

Căsătoria sa din 1832 cu Mary Horner i-a prilejuit o primă croazieră geologică pe Rin şi, în cele din urmă, a avut drept rezultat şase fiice. Lyell a fost un pasionat călător şi personificarea aventurierului britanic. A vizitat Statele Unite de două ori, mai întâi în 1841; ulterior a scris „Travels in North America” („Călătorii în America de Nord"). S-a stins din viaţă la 22 februarie 1875, în timp ce lucra la a douăsprezecea ediţie a „Principiilor”, în ciuda faptului că între timp orbise.