Cultura românească modernă a manifestat pe multiple planuri o deschidere surprinzătoare spre tot ce era nou în mutaţiile structurale profunde ale Europei, de la dadaism şi avangarda suprarealistă la dramaturgia lui Eugen Ionesco.

În fapt, era aici prelungirea unei dimensiuni străvechi, europene şi universale, a aceleiaşi culturi, a civilizaţiei spaţiului carpato-dunărean, mărturisite în folclor, în protoistorie, în vremurile antichităţii clasice şi în cele ale evului de mijloc.

Probabil că încununarea cea mai evidentă a acestei dimensiuni - pentru că este situată în orizontul vizualului -, aceea în care forma şi concepţia modernă se împleteau cu străvechi înţelesuri şi morfologii, în care fondul ancestral al arhaităţii protoistorice şi folclorice se întâlneşte fertil cu clasicismul solar şi calm al liniilor şi al volumelor, cu simbolul epurat de detalii, rămâne opera dăltuită în lemn, în piatră şi în metal de acela pe care catalogul din 1936 al unei expoziţii newyorkeze îl definea drept „cel mai mare sculptor al epocii moderne", unul dintre spiritele cele mai reprezentative ale gândului şi talentului românesc, Constantin Brâncuşi (1876-1957).

S-a născut pe 19 februarie/ 2 martie 1876 în satul Hobiţa, ca al şaptelea vlăstar al unui ţăran din Gorj, „plugar moşnean". Încă din copilărie dovedeşte o rară independenţă de spirit ilustrată de mai multe plecări din satul natal spre oraşele mai apropiate sau mai îndepărtate precum Târgu Jiu, Slatina, Craiova; de asemenea, vădeşte predispoziţii artizanale certe, dorind să modeleze forme diverse, cioplind lemnul şi simţindu-se atras de pietrele din apa de munte a râului Bistriţa unde era trimis să păzească vitele.

Ajutat de patronii şi de clienţii unui „magazin de mărfuri şi coloniale" din capitala Olteniei unde se angajase, între timp se va înscrie, în septembrie 1894, la Şcoala de meserii din Craiova unde avea să se specializeze la secţia de sculptură în lemn, aplicându-şi cunoştinţele - într-o vacanţă (1897) - în atelierele unei fabrici vieneze de mobilă.

După absolvirea şcolii, în 1898, se va înscrie la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti la clasa de sculptură a lui Ion Georgescu - prematur dispărut - şi Wladimir Hegel. În acelaşi an prezintă într-o expoziţie prima sa operă, bustul lui Gheorghe Chiţu, întemeietorul Şcolii de meserii pe care tocmai o terminase.

Bursier al epitropiei unei cunoscute biserici craiovene, Brâncuşi îşi continuă studiile, obţinând menţiuni şi medalii pentru lucrări de sculptură după modele antice (împăratul Vitellius, capul lui Laocoon, Mars Borghese), şi în 1901 - îndrumat de profesorul Gerota - realizează studiul anatomic Ecorşeul, copiat foarte curând în ghips, în mai multe exemplare, pentru uz şcolar.

După încheierea studiilor la Bucureşti în 1902, pleacă în 1904 - fară mijloace materiale şi pe un drum plin de peripeţii - prin Budapesta, Viena, Munchen, Zurich, ajungând la Paris unde este un timp paracliser la capela română din capitala Franţei.

Admis la concursul de la Şcoala Naţională de Arte Frumoase, el devine elev al sculptorului Mercie şi expune într-un salon al artiştilor francezi la Grand Palais, selectat fiind de un juriu în care se aflau maeştri ai sculpturii precum Bourdelle şi Rodin, prin atelierul căruia va trece doar în 1907, mărturisindu-şi metaforic unele incompatibilităţi cu reputatul artist.

Ne aflăm în vremea când, după o etapă „clasică", sculptura lui Brâncuşi va resimţi înrâurirea surselor arhaice implicând simplificări şi esenţializări aparent folclorice, în fapt cu mult mai profunde, ilustrate de exotica şi curioasa Cuminţenie a pământului, de Rugăciunea (1907) - aşezată, ca parte a ansamblului funerar al familiei Petre Stănescu, în cimitirul din Buzău - şi de Sărutul (1910), cioplit pentru mormântul Tatianei Raşevskaia din cimitirul parizian Montparnasse.

Artistul care începuse, potrivit afirmaţiilor marelui său prieten pictorul Douanier Rousseau, „să transforme anticul în modern" expune în 1912 în prima expoziţie a artiştilor, fiind remarcat de Apollinaire ca un sculptor de mare rafinament. Un an mai târziu este prezent în faimoasa „The Armory Show" din New York - o mare expoziţie internaţională de artă modernă care era o premieră în Statele Unite -, dar şi la Bucureşti într-o expoziţie a Tinerimii artistice unde prezintă Pasărea măiastră, pentru ca în 1914 să deschidă, tot la New York, prima sa expoziţie personală.

După refuzul autorităţilor române de a aviza mult prea moderna viziune a unei Fântâni a lui Haret, Brâncuşi se va concentra, după 1914, de-a lungul a mai bine de un deceniu, asupra realizării unor capodopere precum Vrăjitoarea - cioplită în lemn Principesa X- portretul provocator al principesei Murat-Bonaparte -, primele Coloane fără sfârşit în lemn şi începutul lumii.

Este epoca unor intense legături în lumea internaţională a plasticienilor, scriitorilor şi compozitorilor moderni de avangardă, de la Fernand Leger şi Marcel Duchamp la Ezra Pound şi James Joyce, de la Eric Satie la Tristan Tzara, după cum este şi vremea unor frecvente prezenţe în expoziţii din Europa şi America, acolo unde va câştiga (1928) un răsunător proces vamal în legătură cu opera sa Pasăre în zbor.

Anii '30 vor marca în biografia lui Brâncuşi realizarea sau numai proiectarea unor vaste ansambluri monumentale, cu valoare de referinţă în arta secolului al XX-lea.

În 1933, maharajahul indian de Indore, deja posesor al unei opere brâncuşiene (o Pasăre de bronz aurit), îi propunea artistului, familiarizat cu elemente ale misticii orientale prin textele de meditaţie ale tibetanului Milarepa, realizarea unui Templu al Meditaţiei pentru care el creează Regele Regilor (Spiritul lui Buddha). Doi ani mai târziu o iniţiativă a „Ligii naţionale a femeilor din Gorj", condusă de soţia primului-ministru liberal Gheorghe Tătărescu, de a se ridica la Târgu Jiu un monument înclinat eroilor locului jertfiţi în timpul primului război mondial stârneşte interesul lui Brâncuşi, care pregăteşte proiectul unui ansamblu ce avea să se realizeze în anii 1937-1938.

Acesta este aşadar momentul genezei celui mai vestit ansamblu sculptural din întreaga artă modernă, compus din Coloana fără sfârşit - cu un miez de oţel şi moduli romboidali de fontă, elemente impecabil pregătite de tehnicieni români la uzinele din Petroşani şi Reşiţa din Poarta Sărutului - dezvăluind, în piatră, un motiv arhitectonic şi decorativ care îl preocupa pe sculptor de decenii - şi din Masa tăcerii cu cele douăsprezece scaune rotunde aflate lângă malul Jiului, cu implicaţii metafizice populare şi creştine pe care cercetătorii au încercat să le pună în lumină.

Legate între ele printr-o evocatoare „Cale a Eroilor" şi prin axul sacru profund simbolic al bisericii Sf. Petru şi Pavel, aceste opere de majoră însemnătate artistică şi subtilă esenţializare au fost inaugurate în octombrie 1922, la comemorarea luptelor de pe Jiu.

Devenit un clasic în viaţă al artei moderne, sculptorul se vede celebrat într-o expoziţie din 1941, de la New York, intitulată „De la Rodin la Brâncuşi", este prezent în Bienala de la Veneţia din 1948 cu opere din colecţia Peggy Guggenheim, este omagiat - din nou pe pământ american - prin expoziţia din 1951 „De la Rodin la Duchamp", beneficiază de o retrospectivă la Muzeul Guggenheim din New York în 1955, continuată la Philadelphia în 1956, an în care edilii oraşului Chicago îi propun să ridice aici o „Coloană" de oţel înaltă de 125 de metri, proiect despre care el însuşi scria că „va fi una din minunile lumii".

Bolnav de mult timp, se stinge din viaţă pe data de 16 martie 1957 la Paris, după ce lăsase Muzeului Naţional de artă modernă din această mare metropolă culturală a lumii, ce-l găzduise peste o jumătate de veac, toate operele sale aflate în celebrul atelier din Impasse Ronsin (într-o vreme în care, din păcate, autorităţile oficiale române etichetau arta brâncuşiană drept formalistă şi decadentă).
Posteritatea a conservat memoria acestui strălucit „patriarh... al artei moderne" - cum a fost denumit Brâncuşi a doua zi după dispariţie neexistând practic colţ al planetei în care opera sa să nu fie cunoscută, discutată şi socotită drept deschizătoare de drumuri.

Tradiţiile sale folclorice, apartenenţele sale la avangardă, posibilele sugestii ale arhaităţii, legăturile cu spiritualităţi atât de diverse precum cea greacă, cea extrem-orientală sau cea a creştinismului popular au fost comentate în numeroase scrieri ce i-au fost dedicate, din puncte de vedere foarte diverse, de la Christian Zervos, George Uscăţescu sau Carola Giedion-Walker la Ionel Jianu, Petre Comarnescu şi Mircea Eliade, de la Peter Neagoe, V.G. Paleolog şi Sidney Geist, la Dan Hăulică, Radu Varia şi Barbu Brezianu (celor trei din urmă la sunt redevabil cu semnificative informaţii pentru acest text).

Model al unor sculptori ce şi-au manifestat admiraţia pentru opera sa pe care au cunoscut-o nemijlocit - Miliţa Pătraşcu, Barbara Hepworth, Henry Moore -, al unor artişti din generaţiile mult mai tinere - numele lui George Apostu se impune de la sine Constantin Brâncuşi rămâne o emblemă a civilizaţiei secolului nostru. Clasic şi arhaic în acelaşi timp, el face parte, prin opera sa inconfundabilă, din patrimoniul unei umanităţi care, fară a-şi uita rădăcinile adânci în străfundurile istoriei, năzuieşte solar spre zborul Păsărilor şi spre avântul Coloanelor gândite şi cioplite de artistul român.

RECENT

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment