Constantin cel Mare (circa 280-337) a fost primul împărat creştin al Romei. Datorită faptului că a adoptat creştinismul şi a luat diferite măsuri politice menite să-i încurajeze dezvoltarea, Constantin a jucat un rol decisiv în transformarea acestuia dintr-o sectă persecutată în religia dominantă a Europei.
Constantin s-a născut în jurul anului 280, în oraşul Naissus (în prezent Nis), pe teritoriul actual al Serbiei. Tatăl lui a fost un înalt ofiţer de armată, iar Constantin şi-a petrecut copilăria în Nicomedia, unde se afla curtea împăratului Diocleţian.
În anul 305, după abdicarea lui Diocleţian, tatăl lui Constantin, Constantius, a devenit conducătorul jumătăţii vestice a Imperiului Roman. Când Constantius a murit în anul următor, Constantin a fost proclamat împărat de către trupele sale. Totuşi, alţi generali s-au ridicat împotriva lui şi astfel au început o serie de războaie civile. Acestea au luat sfârşit în anul 312 când Constantin l-a înfrânt pe ultimul său rival, Maxentius, în bătălia de la Podul Milvian, în apropiere de Roma.
Constantin era acum conducătorul necontestat al jumătăţii vestice a imperiului; totuşi, un alt general, Licinius, conducea jumătatea estică. În anul 323, Constantin l-a atacat şi l-a învins şi pe Licinius, şi în perioada care a urmat şi până la moartea sa, în 337, a fost singurul conducător al Imperiului Roman.
Nu se cunoaşte cu precizie momentul când Constantin s-a convertit la creştinism.
Potrivit celei mai răspândite relatări, în ajunul bătăliei de la Podul Milvian, Constantin a văzut pe cer o cruce cuprinsă de flăcări împreună cu cuvintele „Prin acest semn vei învinge". Indiferent de momentul şi modul cum s-a convertit, Constantin s-a devotat cu trup şi suflet cauzei creştinismului. Una din primele sale acţiuni a fost Edictul de la Milano, prin care creştinismul a devenit o religie legală şi tolerată. Edictul mai prevedea returnarea proprietăţilor bisericeşti care fuseseră confiscate în cursul perioadei precedente de persecuţie şi a stabilit ca zi de venerare duminica.
Edictul de la Milano nu a izvorât dintr-un sentiment general de toleranţă religioasă. Dimpotrivă, se poate spune că domnia lui Constantin a marcat începutul persecuţiei oficiale a evreilor care avea să persiste în Europa atât de multe secole.
Constantin nu a stabilit creştinismul ca religie oficială de stat. Cu toate acestea, prin intermediul legislaţiei şi al altor politici, el i-a încurajat foarte mult extinderea. În timpul domniei sale, convertirea la creştinism sporea perspectivele de promovare a persoanelor în cauză, iar decretele imperiale consfinţeau privilegiile Bisericii. În aceeaşi perioadă a început construirea unora dintre cele mai vestite biserici, cum ar fi Biserica Naşterii din Bethleem şi Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim.
Rolul de prim împărat creştin al Romei ar fi fost suficient pentru a-l îndreptăţi pe Constantin să apară în această carte. Dar şi alte acţiuni ale sale au avut consecinţe pe termen lung. Mai întâi, el a reconstruit şi a extins vechiul oraş al Bizanţului, l-a redenumit Constantinopol şi l-a transformat în capitală. Constantinopol (numit astăzi Istanbul) va deveni unul din marile oraşe ale lumii; a rămas capitala Imperiului Roman de Răsărit până în 1453 şi apoi vreme de secole a fost capitala Imperiului Otoman.
Constantin a jucat un rol semnificativ şi în istoria internă a Bisericii. Pentru a rezolva disputa dintre adepţii lui Arius şi cei ai lui Athanasius (doi teologi creştini care susţineau doctrine divergente), el a convocat conciliul de la Niceea (în anul 325), primul conciliu general al Bisericii. Acesta a rezolvat disputa prin adoptarea Edictului de la Niceea, care a devenit doctrina Bisericii Ortodoxe.
Dintre legile promulgate de Constantin, s-au dovedit mai importante cele cu caracter civil. Constantin a introdus legi prin care unele meserii (de exemplu, măcelar, brutar) deveneau ereditare. A mai promovat un decret prin care colonilor (o clasă de fermieri arendaşi) li se interzicea să-şi părăsească pământurile. În termeni moderni, decretul respectiv consfinţea transformarea colonilor în şerbi, legaţi pentru totdeauna de glie. Această lege alături de altele similare au pregătit temelia pentru întreaga structură socială a Europei medievale.
Constantin a preferat să nu se boteze până pe patul de moarte, dar nu încape nici o îndoială că se convertise la creştinism cu mult timp înainte. Este la fel de limpede faptul că esenţa spirituală a creştinismului i-a rămas complet străină. Chiar şi după standardele de astăzi, a fost un om crud şi lipsit de scrupule - şi nu doar faţă de inamicii săi. Din motive încă necunoscute, în anul 326 şi-a trimis la moarte soţia şi fiul cel mare.
Se poate argumenta că adoptarea de către Constantin a creştinismului nu a schimbat cu adevărat cursul istoriei, ci doar a ratificat inevitabilul. În definitiv, deşi împăratul Diocleţian (care a domnit între anii 284-305) i-a persecutat cu înverşunare pe creştini, tentativa sa de a suprima religia a eşuat, deoarece creştinismul devenise deja prea puternic pentru a fi eradicat chiar şi prin cele mai crâncene măsuri. Dacă ţinem seama de eşecul acţiunii lui Diocleţian, am putea bănui că religia creştină ar fi triumfat în cele din urmă chiar şi fără intervenţia lui Constantin.
Asemenea speculaţii sunt interesante, dar neconcludente. Este greu de spus cu certitudine ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu s-ar fi născut Constantin. Pe de altă parte, nu încape nici o îndoială că, datorită încurajării lui, creştinismul s-a extins rapid, atât ca număr al adepţilor, cât şi ca influenţă. De la crezul unei mici minorităţi el a devenit, în decurs de un secol, religia predominantă şi instituită a celui mai mare imperiu de pe pământ.
În mod clar, Constantin a constituit una din figurile proeminente ale istoriei europene. Datorită influenţei pe termen lung a politicilor sale, poate fi considerat mai important decât alte personalităţi, precum Alexandru cel Mare sau Napoleon.