Psihiatria modernă a prins contur spre sfârşitul secolului al XIX-lea, iar personajul principal al acestei evoluţii a fost germanul Emil Kraepelin. Adaptând noile principii ştiinţifice şi medicale la observarea bolilor nervoase, Kraepelin a realizat o clasificare care continuă să stea la baza diagnosticelor contemporane. Metoda lui era descriptivă, aplicată la cele mai grave forme de tulburări psihice, pornind de la premisa că acestea provin din anomalii ascunse, de natură ereditară, constituţională sau fiziologică.

Derivată din neuroanatomie, psihiatria lui Kraepelin nu prea le oferea pacienţilor mari şanse de vindecare; el îşi punea speranţa în soluţiile chimice, care în cele din urmă aveau să evolueze în medicamente antipsihotice şi psihotrope. Limitele acestei abordări au fost şi sunt determinate de faptul că e greu să explici toate tulburările mentale dincolo de descrierea şi tratamentul simptomelor.

Emil Kraepelin s-a născut pe 15 februarie 1856 la Neustrelitz, capitala statului german liber Mecklenberg-Strelitz. Tatăl lui era funcţionar civil, iar Emil a început să manifeste interes faţă de biologie datorită fratelui său mai mare, Karl, care avea să devină un bine cunoscut zoolog. La Universitatea din Wurzburg, Emil a studiat medicina, obţinând diploma în 1878. În anul următor, interesul lui faţă de bolile mentale era deja evident în disertaţia „Locul psihologiei în psihiatrie".

A studiat neuroanatomia la Munchen, acordând o atenţie deosebită afecţiunilor organice cerebrale. Kraepelin a petrecut vara anului 1876 la Universitatea din Leipzig şi a fost atât de impresionat de psihologia experimentală a lui Wilhelm Wundt, încît s-a întors în 1882 să lucreze cu acest eminent savant. Kraepelin a urmărit cu interes efectele medicamentelor chimice asupra comportamentului, deşi acestea nu aveau aplicaţii psihiatrice la acea dată.

Spre sfârşitul anilor '80, Kraepelin a lucrat la spitalele de boli mentale din Munchen, Leubus şi Dresda. În 1886 a fost numit profesor la Universitatea din Dorpat, patru ani mai târziu fiind solicitat să preia şefia departamentului de psihiatrie al Universităţii. din Heidelberg. De pe această poziţie, pe care a ocupat-o timp de 14 ani, Kraepelin şi-a dobândit celebritatea mondială.

Marea influenţă a lui Kraepelin se datorează în principal diagnosticării bolilor mentale, subiect abordat iniţial în 1883, în prima ediţie a lucrării sale Kompendium der Psychiatrie. Această carte, care la început avea 400 de pagini, a suferit revizuiri substanţiale de-a lungul anilor, ediţia a 9-a, din 1927, cuprinzând patru volume cu un total de 2425 de pagini.

În Kompendium, tradus în limba engleză sub numele de Textbook of Psychiatry („Manual de psihiatrie"), Kraepelin şi-a expus ideea potrivit căreia procesele mentale ar putea fi „deduse din anumite manifestări externe, cum ar fi stilul vorbirii, gesturile şi acţiunile". În viziunea sa, „tulburările mentale sunt boli difuze ale cortexului cerebral" şi psihiatria reprezintă o ramură a neuropatologiei.

În general, clasificarea bolilor mentale grave reprezintă cea mai importantă realizare a lui Kraepelin. În ediţiile succesive ale Kompendium-ului său, el a făcut treptat distincţie între formele de demenţă precoce, cărora le-a dat ulterior denumirea de schizofrenie, ca să includă în ele şi tulburările maniaco-depresive şi paranoia.

Kraepelin a clasificat şi subtipurile, cum ar fi hebefrenia, care implică un comportament verbal bizar şi este responsabilă pentru multe perle de geniu din literatura medicală de tipul „munţii conturaţi de umflături de oxigen" sau „în Elveţia nu e permis să te porţi urât cu carnea de om". De remarcat că atât Kraepelin, cât şi colegii lui au pierdut cu totul din vedere contextul limbajului folosit de schizofrenici; abia o dată cu Sigmund Freud aceste enunţuri vor căpăta o semnificaţie psihologică.

Evident, Kraepelin a manifestat interes şi faţă de ceea ce astăzi se consideră a fi probleme stricte de neurologie, cum ar fi boala Alzheimer. A fost unul dintre promotorii luptei împotriva alcoolismului, pe care îl vedea ca pe o plagă îngrozitoare care la persoanele predispuse poate să declanşeze schizofrenia. A făcut studii pe tema efectului alcoolului asupra organismului, dar acestea nu au reprezentat esenţa muncii lui.

Multă vremere, Kraepelin şi-a închipuit că toate psihozele se datorează eredităţii şi că ele sunt ireversibile, dar în cele din urmă a ajuns să creadă că unele cazuri se pot datora unor tulburări metabolice. Kraepelin susţinea că tulburările mentale grave sunt incurabile, iar schizofrenia este o condamnare pe viaţă.

În teorie, „Kraepelin a reuşit în cele din urmă", scrie eminentul lui student Eugen Bleuler, „să izoleze un număr de simptome care erau prezente în maladiile cu prognoze aproximative şi absente în alte grupe de boli". Dar rezultatul practic a fost „o bază care i-a permis să facă predicţii asupra unui mare număr de cazuri, cum ar fi bolile acute sau starea terminală".

Pesimismul lui Kraepelin şi-a pus pecetea asupra multor strategii de tratament de tip închisoare, neinspirate din perspectiva psihiatriei actuale, care consideră că aproximativ o treime din totalul schizofrenicilor se pot vindeca definitiv. Influenţat de Kraepelin, Bleuler avea să deplângă supravegherea excesivă a schizofrenicilor, ceea ce, după părerea lui, nu putea decât să le agraveze boala şi chiar să-i împingă spre sinucidere. Izolarea schizofrenicilor a rămas în vigoare până în anii 1960, când o nouă generaţie de medicamente antipsihotice a reuşit să facă atât posibilă cât şi de dorit din punct de vedere economic externarea multor pacienţi spitalizaţi.

În 1904, Kraepelin a devenit profesor la Universitatea din Munchen şi director al noii clinici psihiatrice din oraş. Eficienţa clinicii şi atmosfera favorabilă instruirii instituită acolo i-au consolidat reputaţia de bun profesor. El a înfiinţat un muzeu al psihiatriei, care prezenta unele din cruzimile la care fuseseră supuşi în trecut bolnavii mental.

„Nu trebuie să pierdem din vedere imensul impact al psihiatriei lui Kraepelin în epoca sa", scriu Franz Alexander şi Sheldon Selesnick în Istoria psihiatriei. „Ca şi Pinel şi Esquirol, el a demonstrat în repetate rânduri importanţa utilizării tehnicilor medicale în psihiatrie, respectiv observarea detaliată, descrierea amănunţită şi organizarea precisă a datelor. Fără această orientare, psihiatria nu ar fi devenit niciodată o specialitate clinică, disciplinată, a medicinei."

În acelaşi timp, Kraepelin a fost şi aspru criticat, considerându-se uneori că el nu face altceva decât să redeschidă drumul către raţionalismul grec în psihiatrie, care datează de pe vremea lui Aretaeus din Cappadocia, din secolul al II-lea d.Hr. „La o privire mai atentă asupra tabloului istoric", scrie psihanalistul Reuben Fine, „constatăm că Emil Kraepelin a amintit prea puţin de masacrele şi torturile la care au fost supuşi bolnavii mintal, adesea chiar de către Biserică."

Când nu se afla la clinică, deşi nu era deosebit de expansiv, Kraepelin se lăsa dominat de dragostea de natură şi de pasiunea pentru poezie. În 1933, unele din versurile lui au fost traduse pentru un articol din Journal of Nervous and Mental Diseases. „Departe, la est de gheaţa gheţarului", versuri care descriu minunata cascadă Voringfoss, cu o înălţime de 200 m, de pe râul Bjoreia din Norvegia. Emil Kraepelin a murit pe 7 octombrie 1926.

RECENT

Aspecte epidemilogice ale izbucnirilor cu boli diareice acute în Republica Moldova (Nadejda Gafin, Aliona Nastas, Ion Bîrcă, Adrian Cotelea, Vasile Sofronie)
02.01.2020

În articol sunt prezentate unele aspecte epidemiologice ale izbucnirilor cu boli diareice acute (BDA) în Republica Moldova în anii 2014-2 [ ... ]

Impactul asupra sănătății și cel socioeconomic al morbidității prin varicelă în Republica Moldova (Silvia Negară, Vasile Sofronie)
02.01.2020

A fost studiată și analizată epidemilogic morbiditatea prin varicelă în Republica Moldova în perioada 1985-2017. Studiul dat este unul [ ... ]

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment