Francisco Pizzaro (circa 1475-1541), spaniolul analfabet care a cucerit Imperiul incaş, s-a născut în jurul anului 1475, în oraşul spaniol Trujillo. Ca şi Hernando Cortes, cu care se aseamănă în multe privinţe, Pizzaro a venit în Lumea Nouă spre a dobândi faimă şi avere.
Între 1502 şi 1509, Pizzaro a locuit pe insula caraibiană Espanola, pe care se află actualele republici Haiti şi Dominicană. În 1513 a făcut parte din expediţia condusă de Vasco Nunez de Balboa, care a descoperit Oceanul Pacific. În 1519, el s-a stabilit în Panama. În 1522, când avea vreo patruzeci şi şapte de ani, Pizzaro a auzit de existenţa Imperiului incaş de la Pascual de Andagoya, un explorator spaniol care îl vizitase.
Impulsionat de recentele cuceriri din Mexic ale lui Hernando Cortes, Pizzaro şi-a propus să pună stăpânire pe acest imperiu. Prima tentativă, din 1524-1525, a fost un eşec, cele două nave fiind nevoite să se întoarcă înainte de a ajunge în Peru. În a doua tentativă (1526-1528), a ajuns la coasta peruană, de unde a revenit cu o încărcătură formată din aur, lame şi indieni.
În 1538 îl regăsim în Spania. În anul următor, împăratul Carol Quintul l-a autorizat să cucerească Peru pentru Spania şi i-a acordat banii necesari. Pizzaro s-a întors în Panama, de unde a organizat expediţia. În 1531, la cincizeci şi şase de ani, Pizzaro a părăsit Panama. Forţele lui se rezumau la mai puţin de două sute de oameni, în timp ce imperiul pe care voia să-l cucerească avea mai mult de şase milioane de oameni!
Pizzaro a atins coasta peruană în anul următor. În septembrie 1532, el şi-a condus cei 177 de oameni şi 62 de cai în Anzi, către oraşul Cajamarca, unde conducătorul incaş Atahualpa îl aştepta cu o armată de patruzeci de mii de războinici. Trupele lui Pizzaro au ajuns la Cajamarca pe 15 noiembrie 1532. În ziua următoare, la cererea lui Pizzaro, Atahualpa şi-a părăsit trupele şi, însoţit doar de cinci mii de oameni neînarmaţi, a venit să discute cu Pizzaro.
Privită prin prisma a ceea ce trebuie să fi ştiut Atahualpa, comportarea lui ne apare descumpănitoare. Din momentul debarcării lor, oamenii lui Pizzaro demonstraseră cu vârf şi îndesat că sunt ostili şi lipsiţi de scrupule.
Prin urmare, este de neînţeles cum forţele lui Atahualpa au permis înaintarea lui Pizzaro până la Cajamarca. Dacă indienii ar fi atacat pe potecile de munte, unde caii nu le-ar fi fost de ajutor spaniolilor, i-ar fi învins fară probleme. Dar comportamentul lui Atahualpa la sosirea lui Pizzaro în Cajamarca s-a dovedit şi mai uluitor. Apropierea de o armată ostilă neînarmat a fost o prostie imaginabilă. Misterul este cu atât mai de nepătruns cu cât ambuscada făcea parte din tacticile comune ale incaşilor.
Pizzaro nu a lăsat să-i scape această ocazie nemaiîntâlnită. A ordonat atacarea lui Atahualpa şi a escortei sale neînarmate. Bătălia - sau mai degrabă masacrul - a durat doar o jumătate de oră. Nici un soldat spaniol nu şi-a pierdut viaţa; doar Pizzaro a fost uşor rănit, în timp ce îl proteja pe Atahualpa, pe care îl capturase viu.
Strategia lui Pizzaro a funcţionat perfect. Imperiul incaş era o structură foarte centralizată, întreaga autoritate fiind deţinută de Inca, împăratul, despre care se credea că este semidivin. Cu Inca prizonier, indienii nu se mai puteau opune invaziei. Sperând să-şi recapete libertatea, Atahualpa i-a plătit lui Pizzaro o recompensă uriaşă în aur şi argint, probabil mai mult de douăzeci şi opt de milioane de dolari în banii noştri. Cu toate acestea, peste câteva luni, Pizzaro a ordonat executarea lui. În noiembrie 1533, la un an după capturarea lui Atahualpa, trupele lui Pizzaro au intrat în capitala incaşă, Cuzco, fără luptă. Acolo, Pizzaro a instalat un nou Inca-marionetă. În 1535, el a întemeiat Lima, care a devenit noua capitală peruană.
Dar în 1536, împăratul-marionetă avea să preia conducerea unei revolte antispaniole. Un timp, forţele spaniole au fost asediate în Lima şi Cuzco. Dar în anul următor, spaniolii au reuşit să restabilească controlul pe aproape întreg teritoriul. Revolta a fost înfrântă abia în 1572. Dar la vremea aceea Pizzaro nu mai era în viaţă.
Căderea lui Pizzaro a fost cauzată de luptele interne dintre spanioli. Unul dintre apropiaţii lui Pizzaro, Diego de Almagro, s-a revoltat în 1537, susţinând că Pizzaro nu i-a dat partea lui din pradă. Almagro a fost prins şi executat, dar problema nu s-a rezolvat cu adevărat; iar în 1541, un grup de adepţi ai lui Almagro au intrat în palatul din Lima şi l-au asasinat. Pizzaro avea şaizeci şi şase de ani; nu se scurseseră decât opt ani de la intrarea sa victorioasă în Cuzco.
Francisco Pizzaro a fost viteaz, hotărât şi viclean. El însuşi se socotea un om religios; se spune că înaintea morţii a desenat o cruce cu propriul sânge, iar ultimul său cuvânt a fost „Iisus". Cu toate acestea, s-a dovedit incredibil de avar, crud, ambiţios, trădător; probabil cel mai brutal dintre conchistadori.
Dar firea meschină a lui Pizzaro nu poate estompa strălucirea rezultatelor lui militare. În 1967, când Israelul a obţinut o spectaculoasă victorie asupra arabilor care deţineau o covârşitoare superioritate numerică şi mult mai mult material militar, mulţi s-au arătat surprinşi. A fost o victorie impresionantă; dar istoria este plină de exemple de asemenea victorii obţinute în condiţii foarte nefavorabile. Napoleon şi Alexandru cel Mare au repurtat în repetate rânduri victorii împotriva unor armate mai mari. Mongolii, sub urmaşii lui Genghis-Han, au reuşit să cucerească China, o ţară ce număra de cel puţin treizeci de ori mai mulţi oameni.
Totuşi, cucerirea de către Pizzaro a unui imperiu populat de şase milioane de oameni cu o forţă de numai o sută optzeci de oameni este fapta militară cea mai ieşită din comun din istorie. Şansele lui erau considerabil mai mici decât cele ale lui Cortes, care a invadat un imperiu locuit de aproape cinci milioane de oameni cu o armată de 600 de oameni. (Cortes a avut şi aliaţi locali în triburile duşmane aztecilor). Ar fi putut Alexandru cel Mare sau Genghis-Han să reediteze performanţa lui Pizzaro? Mă îndoiesc, pentru că nici unul dintre ei nu ar fi fost atât de nebun să se lanseze într-o campanie cu aşa de puţini sorţi de izbândă.
Dar, vor întreba unii, nu cumva armele de foc le-au asigurat spaniolilor un avantaj tactic insurmontabil? Nicidecum. Archebuzele, armele de foc primitive ale vremii, aveau o rază de acţiune limitată şi încărcarea lor dura prea mult. Deşi făceau un zgomot înspăimântător, erau de fapt mai puţin eficiente decât un arc cu săgeţi bun. Oricum, la intrarea lui Pizzaro în Cajamarca, numai trei din oamenii lui aveau archebuze, şi circa douăzeci erau înarmaţi cu arbalete.
Majoritatea indienilor au fost omorâţi cu arme convenţionale, ca spadele şi suliţele. În ciuda celor câţiva cai şi a archebuzelor, este clar că spaniolii au intrat în luptă cu un covârşitor dezavantaj militar. Nu armele, ci mai degrabă conducerea şi hotărârea au fost factorii-cheie care au determinat victoria spaniolilor. Desigur, Pizzaro a avut şi mult noroc; dar există o zicală veche potrivit căreia norocul îi ajută pe cei curajoşi.
Francisco Pizzaro a fost considerat de unii scriitori un tâlhar cu ceva mai mult curaj. Dar puţini tâlhari au avut un asemenea impact asupra istoriei. Imperiul distrus de el ocupa cu aproximaţie Peru şi Ecuador din zilele noastre, ca şi jumătatea nordică chiliană şi o parte din Bolivia. Populaţia de pe acest teritoriu era considerabil mai mare decât cea a restului Americii de Sud. Ca rezultat al cuceririlor lui Pizzaro, cultura şi religia Spaniei s-au impus în întreaga regiune. Mai mult, după căderea Imperiului incaş, nici o altă parte a Americii de Sud nu a mai putut să opună rezistenţă cuceririi europene. În cele mai multe zone ale continentului, indienii nu şi-au mai recăpătat niciodată puterea politică, iar limba, religia şi cultura europeană au rămas dominante.
Cu forţe reduse, Cortes şi Pizzaro au reuşit să doboare imperiile aztecilor şi incaşilor. Pornind de la această stare de fapt, mulţi autori au avansat ideea că era inevitabil ca europenii să cucerească Mexicul şi Peru. Într-adevăr, se pare că Imperiul aztec nu avea nici o şansă să-şi păstreze independenţa. Localizarea lui (aproape de Golful Mexic, la mică distanţă de Cuba) îl făcea foarte vulnerabil la atacurile spaniole. Chiar dacă aztecii ar fi învins mica armată a lui Cortes, aceasta ar fi fost urmată de alte forţe spaniole, mai mari.
Pe de altă parte, poziţia Imperiului incaş favoriza acţiunile defensive. Singurul ocean care îl uda era Oceanul Pacific, mult mai puţin accesibil spaniolilor decât Atlanticul. Imperiul dispunea de armate mari, avea o populaţie numeroasă şi era bine organizat. Mai mult, terenul Perului este accidentat şi muntos, iar în multe părţi ale lumii forţele coloniale europene au întâmpinat mari dificultăţi în cucerirea zonelor muntoase.
Chiar şi spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când armele europene erau mult mai avansate decât la începutul secolului al XVI-lea, o tentativă italiană de cucerire a Etiopiei a dat greş. La fel, britanicii au purtat lupte interminabile cu triburile de la munte situate la frontiera de nord-vest a Indiei. Iar europenii nu au fost niciodată capabili să colonizeze ţări muntoase ca Nepalul, Afghanistanul sau Iranul.
Dacă invazia lui Pizzaro ar fi eşuat, iar incaşii ar fi avut răgazul necesar pentru a dobândi cunoştinţe despre armele şi tacticile europene, probabil că ulterior ar fi fost în stare să lupte cu forţe europene mult mai numeroase. Chiar şi aşa, spaniolii au reuşit să suprime revolta indiană din 1536 abia după treizeci şi şase de ani, chiar dacă indienii aveau foarte puţine puşti şi nu au putut aduna decât o fracţiune infimă din armatele de care dispuneau înainte de revenirea lui Pizzaro. Poate că spaniolii ar fi izbutit să cucerească Imperiul incaş şi fară Pizzaro, dar acest lucru este departe de a fi sigur.
De aceea consider că, în America de Sud, Pizzaro a jucat un rol mai important decât Cortes. Cortes a accelerat istoria, dar e posibil ca Pizzaro să-i fi modificat cursul.