Francois Mitterrand. (1916-1996). Om politic francez, preşedinte al Republicii din 1981 până în 1995
Un monarh liniştit pentru un popor turbulent
Singurul capabil de a pune în practică o alternanţă socialistă democratică în Franţa, Mitterrand a fost un om al luptelor dar şi al combinaţiilor. Rătăcirile sale aveau totuşi o direcţie.
Tânăr ambiţios, gata de orice compromisuri sau moralist republican, democrat sincer sau politician cinic, om de stingă sau conservator mascat, adevărul despre Mitterrand scapă analiştilor. Însă pentru Franţa a fost, incontestabil, omul politic cel mai important al secolului, alături de De Gaulle. Totuşi antipatia pentru predecesorul său nu s-a dezminţit niciodată, chiar dacă semnificaţia politică a autorităţii i-a ordonat să accepte, din motive tactice, forme politice de putere pe care le denunţase iniţial ca fiind bonapartiste.
Om de cultură, excelent scriitor în sensul clasic al termenului, probabil că Mitterrand nu avea nici o ideologie: fineţea şi oportunismul, din care îşi făcuse o metodă şi o lege, îl împiedicau să accepte constrângerile dogmelor. Cu toate acestea, manevrele sale nu exclud convingeri politice republicane.
Lider al unei ţări străbătute de organele mass-media moderne, el a reluat de la De Gaulle ideea importanţei contactului cu poporul. În acelaşi timp popular, populist şi îndepărtat de popor, Francois Mitterrand, atât de contestat în timpul vieţii, a provocat la moartea sa o emoţie masivă şi sinceră a cărei amploare uimitoare arată mărimea şi profunzimea amprentei pe care a lăsat-o asupra poporului francez.
Cursus honorum
„Cariera onorurilor", îndrăgită în viaţa politică romană, a fost parcursă în întregime de Francois Mitterrand, aşa cum a făcut-o Cicero cu două mii de ani înaintea lui; acesta începe prin a fi chestor şi sfârşeşte prin a fi consul. Între cele două, toate treptele carierei. De la simpla gestiune la puterea de decizie, încet dar sigur, până la nivelul suprem, unde numai poporul şi nimeni altcineva poate hotărî avansarea: consulatul, puterea civilă şi militară, referendumurile, ple-bisciturile şi, de ce nu?, cununa de lauri.
Mitterrand nu a dat înapoi în faţa acestei monarhii elective, în faţa consacrării populare care face dintr-un simplu conducător un lider confirmat.
A fost de zece ori ministru sub a IV-a Republică, dar nu erau decât numiri. Vroia să fie ales. A fost ales în Nievre, îndepărtată provincie din Chateau-Chinon, el care venea din Cognac, mult mai la sud şi la vest. Vroia să fie ales, căci pentru Mitterrand sursa legitimităţii stă în alegere. Aici trebuie să căutăm ostilitatea sa funciară faţă de alegerea generalului De Gaulle prin sufragiu universal, propusă prin referendum în 1962: un lider ales direct, un De Gaulle legitimat prin sufragiu universal însemna un De Gaulle ce nu putea fi detronat.
Apoi a acceptat această instituţie datorită dovezilor de bună funcţionare pe care le dăduse în privinţa autorităţii. Obţinând, deşi învins, 10 650 000 de voturi (44,8% din sufragii) împotriva Generalului în 1965, Mitterrand ajungea la rândul său la statutul de lider ; se terminase cu numirile de culoar şi cu autoproclamă-rile partizane. De această dată ajungea la ultima etapă din cursus honorum: consulatul, alegerea populară care are valoarea unei coroane... Învins din nou în 1974 de Valery Giscard d'Estaing, care avea abia câteva mii de voturi în plus, Francois Mitterrand a putut să se proclame lider al unei noţiuni abstracte pe care a inventat-o la moment: „poporul de stânga".
Lider la urne, lider în stradă
Şi totuşi, acestui fost ministru de Interne nu-i plăcea mulţimea în luptă. În 1968, tăcerea sa nu a fost întreruptă decât de o neplăcută ofertă asupra preşedinţiei. Tragică nerecunoaştere a aspiraţiilor populare ale timpului, eroare politică, nerăbdare de a capta furia generală? Mitterrand nu va mai face niciodată aceeaşi greşeală grosolană; mai târziu va şti să analizeze mai în profunzime această legitimitate pe care o condamnă: aceea a străzii, pe care ştie însă că trebuie să o ia în considerare. Milionul de manifestanţi favorabili scolii private în 1984 îl va determina să retragă proiectul unei mari şcoli laice conduse de stat.
Revoltele studenţeşti din 1986 îl vor face „să-l sfătuiască" pe Jacques Chirac să plece la Devacquet. Aceeaşi consideraţie pentru milionul de manifestanţi ieşiţi în stradă pentru a apăra, de această dată, şcoala publică, sau pentru a condamna proiectul de contract de încadrare profesională a tinerilor, al lui Edouard Balladur din 1994: la fel ca Mao Zedong, în timpul revoluţiei culturale, vârful statului modifică baza, trecând peste nivelurile intermediare ale piramidei.
Mitterrand apără cuceririle făcând cu ochiul poporului în luptă. Dintr-o dată, devine „Tonton" (Unchiul), lider patriarhal, binevoitor şi protector. Câteodată chiar, furios, refuză să semneze decretele de aplicare a legilor votate de un parlament ostil. „Tonton", ultimul refugiu al „poporului de stânga", a transformat în fapte ceea ce nu era decât un slogan triumfalist: „forţa liniştită".
Mitul bătrânului vulpoi
Francois Mitterrand a fost, cu siguranţă, mai mult decât De Gaulle, omul combinaţiilor. Dar a ştiut să dea dovadă şi de imprudenţa necesară oricărui lider: tânărul politician ambiţios, mai degrabă conservator, intră în Rezistenţă la începutul anului 1942, într-un moment când această alegere pare cel puţin riscantă: nimic nu prevesteşte încă înfrângerea Germaniei naziste.
În timpul războiului din Algeria, din cauza funcţiilor deţinute nu putea fi idolul opozanţilor războiului. Mai târziu, i s-a reproşat această atitudine de către comunişti şi de către stângişti în mod deosebit.
În mai 1968, eşecul chemării sale la unire a sfârşit prin a-l discredita. I-a trebuit mult timp să reconstituie imaginea de stânga, pentru a forma faimoasa unire „de la maoişti la notabili" pe care o formula la dorinţa sa.
Mitterrand a făcut multe alte greşeli şi şi-a asumat şi multe alte riscuri. Oamenii au avut prea multă încredere în abilitatea lui politică: concedierea lui Michel Rocard a fost la fel de stângace ca şi sprijinul acordat lui Bernard Tapie.
Totuşi, alte acţiuni strălucite i-au întărit prestigiul de lider: discursul extrem de violent pe care a îndrăznit să-l pronunţe la Kremlin în favoarea libertăţilor politice în faţa unui areopag înspăimântat, sau aterizarea surpriză pe aeroportul din Sarajevo în Bosnia în război. Unele expresii, ca „faimoasa strategie de ruptură cu capitalismul", l-au costat de trei ori scăderea popularităţii, în timp ce retragerea la şaizeci de ani a făcut din el, în întreaga lume a muncii, un erou.
Iscusinţa lui Mitterrand ca lider este cu siguranţă mai mare decât pretinsa sa iscusinţă ca om politic. De fapt, maestru al combinaţiilor, format la şcoala administraţiei cinice şi a ambiţiei, Francois Mitterrand a descoperit încet, în contact cu poporul, în exerciţiul direct al conducerii, sensul istoriei şi poate sensul istoriei sale.
Monarhul republican
Bilanţul constituţional al celor două perioade de cinci ani fiecare, cât a fost preşedinte (de două ori a trebuit să coabiteze cu guverne de dreapta) este marcat de o derivă monarhică la fel de netă ca cea a Generalului.
Nu monarhia uzurpată a dictatorului dispreţuit, ci monarhia electivă, neereditară, a civilizaţiilor lui De Gaulle şi a Germaniei.
La populismul necesar alegerii în mod barbar „cu suliţa" (războinicii îşi loveau scutul pentru a-şi exprima aprobarea) trebuia să se adauge combinaţia politică în stil roman, pentru a înrădăcina liderul într-o monarhie provizorie şi acceptată.
De Gaulle avea cu siguranţă o viziune mai directă a acestei monarhii elective: a abuzat de referendum, şi a plecat din cauza unui referendum. Mitterrand a rămas, în ciuda celor două legislaţii pierdute, în 1986 şi 1993, dând astfel propria interpretare a literei Constituţiei gaulliste, mai mult decât a spiritului său.
Înainte de război
Activitatea politică a tânărului Francois Mitterrand înainte de 1940 a fost foarte redusă: s-a limitat la alegerea în comitetul studenţilor care locuiau pe „strada Vaugirard nr. 104".
Această asociaţie nu avea nimic revendicator, dar i-a permis poate tânărului lider să încerce să ia cuvântul în public pentru prima oară.
În orice caz, Mitterrand nu a putut să participe la mişcarea de revoltă din 6 februarie 1934. Nu a ajuns la Paris decât în toamna acestui an, la vârsta de optsprezece ani.
Lovitura de stat permanentă
Titlul acestui pamflet antigaullist din 1964 arată ostilitatea lui Francois Mitterrand faţă de instituţiile dorite de General în 1958: putem să citim aici definiţiile gaullismuiui: „Gaullismul înseamnă De Gaulle plus poliţia" sau „Ce înseamnă gaullismul de când, după ce s-a născut din insurecţie, a pus stăpânire pe naţiune? O lovitură de stat în fiecare zi".
Congresul de la Epinay (1971)
Când sosea la congresul care punea bazele partidului socialist, Francois Mitterrand nu era decât un şef de clan printre alţii. Martorii „evenimentului de la Epinay" explică cu toţii reuşita lui Mitterrand asupra congresiştilor prin calitatea elocvenţei sale.
Rând pe rând entuziast, umil sau ameninţător, a câştigat adeziunea aripii drepte ca şi a facţiunilor de stânga dozând în mod savant necesitatea de a linişti şi obligaţia de a provoca naşterea unui entuziasm nou în partidele de stânga.