Galileo Galilei rămâne una dintre cele mai fascinante personalităţi din perioada de început a ştiinţei, ale cărui viaţă şi operă au inspirat o multitudine de istorici şi critici. Realizările sale sunt multiple. A elaborat una din primele descrieri ale mecanicii clasice, iar observaţiile pe care le-a făcut pe bolta cerească cu ajutorul telescopului au constituit piatra de temelie a astronomiei fizice. Dar poate cel mai important este faptul că Galilei a întruchipat noua perspectivă ştiinţifică.

Prin retorica sa, susţinută prin raţionamente matematice, Galilei a contribuit la statornicirea modelului heliocentric al sistemului solar ca o revoluţie în ştiinţă. Pe deplin conştient de implicaţiile filozofice ale noilor sale descoperiri, el a devenit o figură proeminentă, constituind un permanent motiv de iritare pentru autorităţile Bisericii Catolice. Controversele legate de natura spiritului investigaţiei ştiinţifice galileene nu au diminuat cu nimic uriaşa influenţă a savantului, din perspectivă istorică.

Galileo Galilei s-a născut la Pisa pe data de 15 februarie 1564, în casa tatălui său Vincenzio Galilei, muzician şi neguţător, şi a Giulei Ammannati. (Repetarea în numele de botez a patronimului era un obicei toscan.) În perioada copilăriei lui Galilei, familia sa, relativ modestă, s-a mutat la Florenţa şi aici viitorul om de ştiinţă a urmat cursurile unei şcoli iezuite mănăstireşti, dar după ce a devenit novice la vârsta de cincisprezece ani, tatăl lui l-a obligat să abandoneze studiul.

În 1581 a intrat la Universitatea din Pisa, cu intenţia de a se dedica medicinei, dar nu i-a plăcut şi şi-a dobândit reputaţia de certăreţ. Curând, interesul lui s-a îndreptat spre matematică şi, după ce a părăsit universitatea în 1585, fără diplomă, a revenit la Florenţa pentru a ocupa un post de profesor. În 1592, după moartea tatălui său, s-a mutat la Padova, unde a continuat să predea şi a inventat, printre alte lucruri, o busolă militară. A trăit bine; a avut o amantă, Marina Gabba, şi, spre nemulţumirea bătrânei sale mame, a fost tatăl mai multor copii nelegitimi.

Cea mai importantă dintre operele de început ale lui Galilei, "De motu", are ca obiect dinamica mişcării şi reflectă scepticismul său cu privire la supremaţia - care se clătina deja - principiilor ştiinţei scolastice. În viziunea lui Aristotel, un obiect în mişcare are nevoie în permanenţă de un factor de mişcare. De exemplu, o bilă este propulsată de aerul care o împinge de la spate.

Acesta a fost un punct vulnerabil al fizicii aristotelice, care i-a reţinut atenţia lui Galilei. După toate probabilităţile, el a fost influenţat de inginerii specializaţi în balistică, dintre care unii observaseră că un glonţ în mişcare pare a fi atras în jos, spre pământ. Galilei a sesizat importanţa acestor observaţii. Experimentând de unul singur cu o bilă care se rostogolea şi cădea de pe masă, Galilei a descoperit o lege cu caracter general.

Proiectilele cad după o traiectorie curbă. Şi, ca profesor de matematică puternic influenţat de Arhimede, el a sintetizat această descoperire într-o formulă matematică simplă, enunţată pentru prima dată într-o scrisoare datată din 1604 (greşelile din calculele lui Galilei au dat naştere multor speculaţii printre filozofii ştiinţei cu privire la genul de raţionament pe care acesta intenţiona să-l aplice.).

Anul 1609 marchează o nouă şi importantă fază în cariera lui Galilei, deoarece atunci a aflat de inventarea telescopului. Şi-a construit propriul model, care aducea obiectele de o mie de ori mai aproape decât ar fi fost văzute cu ochiul liber. A îndreptat instrumentul spre lună. În conformitate cu vechea ştiinţă a cosmosului, corpurile cereşti aveau o formă perfectă; Galilei a constatat că satelitul natural al pământului avea o suprafaţă neregulată. A văzut vârfuri muntoase şi văi şi i s-a părut că zăreşte şi nişte mări. Studiind în continuare bolta cerească, el a descoperit o Cale Lactee care consta dintr-o multitudine de stele - o foarte mare diferenţă faţă de cerul de odinioară al astronomiei ptolemeice.

Într-adevăr, publicarea în 1610 a lucrării "Siderus nunicus" („Mesagerul stelar") a stârnit senzaţie; iar istoricul J.R. Ravetz a spus despre această carte că este „probabil cea mai importantă lucrare clasică de popularizare a ştiinţei şi totodată o capodoperă de propagandă subtilă în favoarea sistemului heliocentric".

Pretutindeni, învăţaţii cumpărau şi citeau „Mesagerul stelar" şi în decurs de cinci ani a apărut chiar şi o ediţie în limba chineză, tradusă de un iezuit. Probabil că cea mai incitantă şi remarcabilă dintre descoperirile lui Galilei a constituit-o rotirea în jurul lui Jupiter a patru obiecte care îşi schimbau poziţia de la o noapte la alta. Pentru Galilei acestea erau fără doar şi poate nişte sateliţi şi aminteau de schema lui Copernicus în miniatură.

Succesul „Mesagerului stelar" 1-a purtat pe Galilei pe calea altor descoperiri, dar şi pe traiectoria coliziunii cu Biserica Catolică. Totuşi, mai întâi de toate devenise un om faimos şi audienţa pe care papa i-a acordat-o în 1611 s-a desfăşurat într-o atmosferă prietenoasă şi încurajatoare. Curând, Galilei şi-a asigurat protecţia unui patron puternic, un fost student de-al său, Cosimo al II-lea, marele duce al Toscanei, care 1-a numit principalul său matematician şi filozof.

În 1612, „Discursul despre corpurile plutitoare” al lui Galilei a pus bazele hidrostaticii, iar în anul următor au apărut o serie de scrisori în care acesta îşi prezenta observaţiile asupra petelor solare. Aici Galilei şi-a manifestat explicit acordul cu Copernicus şi a formulat pentru prima dată principiul inerţiei. Insă din acest moment, Galilei stârnise mânia autorităţilor clericale şi în 1616, când a vizitat Roma, a fost avertizat să nu predea teoria heliocentrică a lui Copernicus, împotriva căreia tocmai se emisese un decret oficial. Cu toate acestea, Galilei nu a fost acuzat de erezie, ceea ce 1-a determinat să evalueze optimist situaţia. Dovezile istorice au stârnit multe controverse.

În 1623, când a publicat „Verificatorul”, o polemică privind natura cometelor, Galilei a dedicat lucrarea lui Urban al VIII-lea, noul papă care înainte, pe vremea când se numea Mafeo Barberini, se numărase printre primii săi susţinători. Galilei spera în suspendarea deciziei din 1616, dar după moartea patronului său, Cosimo II, Galilei devenise mai vulnerabil ca oricând.

Totodată, a primit mesaje ambigue de la vechiul său prieten care, în noua lui calitate de papă, era mai preocupat de aspectele militare decât de progresul ştiinţei (Cu câţiva ani în urmă, Pietro Redondi a descoperit la Vatican nişte documente potrivit cărora un iezuit pe nume Orazio Grassi, pe care Galilei îl ridiculizase în „Verificatorul”, a declanşat procesul care a urmat).

Cu toate acestea, obţinând permisiunea de a aborda problema sistemelor planetare atâta timp cât ajungea la concluzii corecte, Galilei a scris „Dialog privind cele două sisteme planetare principale”, publicat în 1632. In această lucrare, o capodoperă a ştiinţei, se observă cu uşurinţă puternica asemănare a lui Galilei cu tatăl său, autor al unui „Dialog despre muzica antică şi modernă”. Din punct de vedere psihologic, acest lucru 1-a împiedicat pe Galilei să-şi dea seama de gravitatea demersului său.

„Dialogul” a repurtat un mare succes atunci când a văzut lumina tiparului, în martie 1633, dar în decurs de şase luni Inchiziţia a intervenit, interzicând răspândirea cărţii. Cartea a fost interzisă, iar Galilei a fost din nou convocat la Roma şi practic întemniţat. Celebra audienţă a lui Galilei la papa Urban al VIII-lea şi torturarea sa de către Inchiziţie au făcut obiectul a numeroase discuţii purtate de-a lungul anilor.

Acuzaţia principală era legată de nesupunerea lui Galilei faţă de avertismentele din 1616. I s-a reproşat adesea că nu a dat dovadă de suficient curaj. La drept vorbind, el se afla în postura unui prizonier politic, bătrân şi bolnav, ameninţat literalmente cu tortura într-o epocă în care ereticii erau de regulă arşi pe rug. În cele din urmă, Biserica a interzis „Dialogurile”, arzând exemplarele rămase, l-a dizgraţiat pe Galilei în cadrul unui măreţ spectacol public şi a refuzat să facă din el un martir. A fost întemniţat în condiţii acceptabile.

Faptul că această condamnare a Bisericii nu a reuşit să-l distrugă constituie o mărturie a tăriei de caracter a lui Galilei. Lucrarea „Discurs privind două noi ştiinţe”, publicată la Londra în 1634, relua nişte experienţe mai vechi şi comenta proprietăţile solidelor şi mişcarea corpurilor şi proiectilelor în cădere liberă. În 1637, Galilei a făcut ultima sa descoperire ştiinţifică: mişcarea lunii în zigzag. Deşi „Dialogurile” fuseseră interzise, cartea a devenit curând cunoscută în toată Europa protestantă.

Galilei a fost vizitat de poetul John Milton şi de filozoful Thomas Hobbes, iar ultimele sale scrisori, în care îşi declară adeziunea la fizica aristoteliană, pot fi considerate ironice. Spre sfârşitul vieţii, Galilei a orbit, probabil din cauza cataractei, şi a murit la 9 ianuarie 1642.

La trei secole şi jumătate de la moartea lui Galileo Galilei, papa Ioan Paul al II-lea, care a fost înainte arhiepiscop de Cracovia, obişnuind să se autointituleze „Canonicul copernician", a recunoscut în numele Bisericii Catolice că Galilei a fost nedreptăţit. Această recunoaştere, făcută în 1992, pare să fi avut unele dedesubturi legate de relaţiile cu publicul. Evenimentul a fost salutat printr-un titlu sarcastic în New York Times: „După 350 de ani, Vaticanul spune că Galilei a avut dreptate: se mişcă". Cu trei ani mai devreme, în octombrie 1989, sonda spaţială „Galileo” a fost lansată de pe naveta spaţială „Atlantis”. În 1995, sonda a ajuns la Jupiter, planeta ai cărei patru sateliţi naturali fuseseră observaţi pentru prima oară de Galilei, în urmă cu 385 de ani.

Galileo Galilei a fost o mare personalitate „de tranziţie" în istoria ştiinţei, a cărui operă 1-a inspirat pe Isaac Newton. Cu toate acestea, natura influenţei lui Galilei a stârnit numeroase controverse în ultima jumătate de secol. In 1939, Alexandre Koyre a descris marea importanţă a lui Galilei pentru ştiinţă ca fiind în principal de natură conceptuală şi filozofică, minimalizând latura experimentală a activităţii sale.

Aceasta a declanşat un interes considerabil, determinîndu-l pe eruditul Stillman Drake să facă o reevaluare minuţioasă a însemnărilor şi manuscriselor lui Galilei. Drake a ajuns la concluzia că „descrierea coerentă lăsată de Galilei îl impune drept un om de ştiinţă modern". In orice caz, Galilei rămâne, alături de Johannes Kepler, cea mai importantă personalitate implicată în revoluţia ştiinţifică de dinainte de Newton.