Galileo Galilei, marele om de ştiinţă italian care a contribuit mai mult decât oricine la dezvoltarea metodologiei ştiinţifice, s-a născut în 1564, în oraşul Pisa. În tinereţe el a început studiile la Universitatea din Pisa, dar le-a abandonat din motive financiare.

Cu toate acestea, Galilei a reuşit, în 1589, să obţină un post de dascăl la respectiva instituţie. După câţiva ani, s-a dus la Universitatea din Padova şi a rămas acolo până în 1610. Din această perioadă datează cele mai multe din descoperirile sale.

Primele realizări importante ale lui Galilei s-au înregistrat în domeniul mecanicii. Aristotel afirmase că obiectele mai grele cad pe pământ cu o viteză mai mare decât cele uşoare, şi generaţii de învăţaţi acceptaseră fără obiecţii această aserţiune ce aparţinea unei autorităţi necontestate precum filozoful grec.

Totuşi, Galilei s-a hotărât să o testeze şi, printr-un şir de experimente, a descoperit în scurt timp că Aristotel se înşelase. Adevărul este că obiectele uşoare şi cele grele cad cu aceeaşi viteză, diferenţele fiind provocate doar de încetinirea provocată de frecarea cu aerul. Legenda conform căreia Galilei ar fi efectuat aceste experimente lăsând să cadă obiectele din vârful Turnului înclinat din Pisa pare a fi nefondată.

După ce a constatat acest lucru, Galileo a făcut pasul următor. El a măsurat cu atenţie distanţa parcursă de obiectele aflate în cădere într-o anumită perioadă de timp şi a constatat că distanţa respectivă este proporţională cu pătratul numărului de secunde în care s-a produs căderea.

Această descoperire (care implică o rată uniformă de accelerare) este semnificativă prin ea însăşi. Şi mai relevant ni se pare faptul că Galilei a reuşit să sintetizeze rezultatele unui şir de experienţe într-o formulă matematică. Extinderea folosirii formulelor şi metodelor matematice este o caracteristică însemnată a ştiinţei moderne.

Printre contribuţiile importante ale lui Galilei se numără şi descoperirea legii inerţiei. Până la el, se credea că un obiect în mişcare are tendinţa naturală să-şi încetinească deplasarea şi să se oprească dacă asupra lui nu se exercită acţiunea unor forţe menite să-i menţină mişcarea. Dar experimentele lui Galilei au arătat că acest punct de vedere era greşit.

Dacă forţele de încetinire, cum ar fi frecarea, ar putea fi eliminate, un obiect în mişcare ar manifesta în mod natural tendinţa de a continua la nesfârşit mişcarea. Acest principiu important, pe care Newton l-a re formulat cu claritate şi l-a integrat în propriul său sistem ca primă lege a mişcării, este unul dintre principiile vitale ale fizicii.

Cele mai celebre descoperiri ale lui Galilei ţin de domeniul astronomiei. Teoria astronomică de la începutul secolului al XVII-lea se afla într-o efervescenţă creatoare, datorată disputei aprige dintre susţinătorii teoriei heliocentrice a lui Copernic şi adepţii teoriei geocentrice, mai vechi. Încă din 1604, Galilei şi-a exprimat convingerea că Nicolaus Copernic avea dreptate, dar în acel moment nu dispunea de nici o metodă pentru a-şi susţine afirmaţia.

În 1609, Galilei a auzit de inventarea telescopului în Olanda. Deşi nu exista decât o descriere foarte sumară a dispozitivului, un geniu de mărimea lui Galilei a fost în stare să construiască el însuşi un telescop mult mai bun. Cu acest nou instrument, el şi-a îndreptat talentul de observator spre bolta cerească şi, într-un singur an, a făcut o serie de descoperiri importante.

A studiat Luna şi a văzut că nu era o sferă netedă, ci avea numeroase cratere şi munţi înalţi. Obiectele cereşti - a conchis el - nu sunt deloc nişte sfere netede şi perfecte, ci prezintă acelaşi gen de neregularităţi care pot fi observate şi pe Pământ. A cercetat Calea Lactee şi a constatat că nu este un corp nebulos, lăptos, ci e compus dintr-un număr imens de stele individuale, aflate însă la distanţe atât de mari, încît privite cu ochiul liber par a fi contopite.

A studiat planetele şi a observat patru sateliţi care se roteau în jurul lui Jupiter. Aceasta era o dovadă clară că un corp astronomic se poate roti şi în jurul altor planete în afara Pământului. A cercetat Soarele şi a descoperit petele solare. (De fapt, alţi cercetători au remarcat prezenţa petelor solare înaintea lui, dar Galilei şi-a făcut publice observaţiile cu mai multă convingere şi a adus petele solare în atenţia lumii ştiinţifice.)

El a mai constatat că planeta Venus are faze destul de similare cu acelea ale lunii. Aceasta a devenit o dovadă concludentă în sprijinul teoriei coperniciene conform căreia Pământul şi toate celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui.

Inventarea telescopului şi seria de descoperiri care i-au urmat l-au făcut pe Galilei celebru. Cu toate acestea, adeziunea la teoria lui Copernic i-a atras adversitatea unor importante cercuri ecleziastice, ceea ce a făcut ca în 1616 să i se interzică orice referire la ipoteza lui Copernic în cursurile sale universitare.

Galilei a fost iritat din cauza acestei restricţii timp de mai mulţi ani. La moartea papei, în 1623, pe scaunul pontifical a urcat un admirator al lui Galilei, papa Urban al VIII-lea. Un an mai târziu, acesta a sugerat (deşi întrucâtva ambiguu) că interdicţia n-ar mai fi valabilă.

Galilei şi-a consacrat următorii şase ani elaborării celebrei sale lucrări Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii. Această carte, ce cuprinde o expunere măiastră a dovezilor favorabile teoriei heliocentrice, a fost publicată în 1632 cu aprobarea cenzorilor Bisericii. Cu toate acestea, autorităţile ecleziastice au reacţionat prompt la apariţia cărţii, iar Galilei a fost adus în scurt timp în faţa Inchiziţiei din Roma, sub acuzaţia de a fi încălcat interdicţia din 1616.

După toate probabilităţile, mulţi reprezentanţi ai Bisericii erau nemulţumiţi de decizia judecării unui savant eminent. Chiar şi din punctul de vedere al legislaţiei religioase a vremii, acuzaţiile aduse lui Galilei erau şubrede, astfel că renumitul om de ştiinţă a primit o sentinţă uşoară. Nu a fost condamnat la închisoare, ci doar la domiciliu forţat în propria sa vilă confortabilă din Arcetri.

Teoretic, n-avea dreptul să primească nici un fel de musafiri, dar această prevedere nu a fost respectată. Singura sa pedeapsă efectivă a constituit-o dezavuarea în public a ideii potrivit căreia Pământul se mişcă în jurul Soarelui.

Omul de ştiinţă în vârstă de şaizeci şi nouă de ani a făcut acest lucru în faţa tribunalului. (Este bine cunoscută relatarea, probabil lipsită de o bază reală, conform căreia, după ce şi-a încheiat discursul de retractare, Galilei s-a uitat în pământ şi a şoptit: „Şi totuşi se învârteşte.") La Arcetri, el a continuat să scrie lucrări de mecanică. Acolo a şi a murit, în anul 1642.

Enorma contribuţie a lui Galilei la progresul ştiinţei a fost recunoscută de multă vreme. Importanţa lui constă parţial în descoperirile sale ştiinţifice, cum ar fi legea inerţiei, inventarea telescopului, observaţiile astronomice, geniul său în demonstrarea ipotezei heliocentrice. Mult mai însemnat este însă rolul jucat în dezvoltarea metodologiei ştiinţei.

Majoritatea filozofilor naturali care l-au precedat, preluându-şi ideile de la Aristotel, au făcut observaţii calitative şi au categorisit fenomenele. Dar Galilei a măsurat fenomenele, recurgând la aprecieri cantitative. Acest accent pus pe măsurătorile cantitative atente a devenit ulterior trăsătura fundamentală a cercetării ştiinţifice.

După toate probabilităţile, Galilei a imprimat mai mult decât oricine un caracter empiric cercetării ştiinţifice. El a fost primul care a insistat asupra necesităţii efectuării experimentelor, respingând ideea că problemele ştiinţifice pot fi rezolvate prin invocarea unei anume autorităţi, fie că era vorba de sentinţele Bisericii ori de aserţiunile lui Aristotel. De asemenea, s-a declarat împotriva recursului la scheme deductive complexe care nu se bazau ferm pe experimente.

Învăţaţii medievali au discutat îndelung ce ar trebui să se întâmple şi de ce se întâmplă anumite lucruri, dar Galilei a insistat să efectueze experienţe menite să determine ce anume s-a petrecut cu adevărat. Atitudinea sa ştiinţifică era răspicat non-mistică. În această privinţă, el a fost chiar mai modern decât unii dintre succesorii săi, printre care şi Newton.

Ar mai trebui consemnat totuşi faptul că Galilei a fost un om profund religios. În pofida procesului şi a condamnării sale, el nu a respins nici religia, nici Biserica, ci doar încercarea autorităţilor ecleziastice de a frâna cercetările în domeniul ştiinţific.

Generaţiile ulterioare l-au admirat pe bună dreptate pe Galilei ca simbol al revoltei împotriva dogmatismului şi a tentativelor autoritariste de a înăbuşi libertatea de gândire. Totuşi, mult mai important este rolul pe care l-a jucat în fundamentarea metodologiei ştiinţifice moderne.

RECENT

Aspecte epidemilogice ale izbucnirilor cu boli diareice acute în Republica Moldova (Nadejda Gafin, Aliona Nastas, Ion Bîrcă, Adrian Cotelea, Vasile Sofronie)
02.01.2020

În articol sunt prezentate unele aspecte epidemiologice ale izbucnirilor cu boli diareice acute (BDA) în Republica Moldova în anii 2014-2 [ ... ]

Impactul asupra sănătății și cel socioeconomic al morbidității prin varicelă în Republica Moldova (Silvia Negară, Vasile Sofronie)
02.01.2020

A fost studiată și analizată epidemilogic morbiditatea prin varicelă în Republica Moldova în perioada 1985-2017. Studiul dat este unul [ ... ]

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment