Mendel s-a născut în 1822, în oraşul Heizendorf, în acea vreme aflat în Imperiul Austriac, acum parte a Cehiei. În 1843, a intrat la mănăstirea augustină din Brunn, Austria (astăzi Brno, Cehia). A fost hirotonisit preot în 1847. Trei ani mai târziu a dat examen pentru obţinerea atestatului de profesor, dar nu l-a promovat din cauza notelor mici obţinute la biologie şi geologie!
Cu toate acestea, superiorul mănăstirii l-a trimis pe Mendel la Universitatea din Viena, unde a studiat, între 1851 şi 1853, matematica şi ştiinţele naturale. Mendel nu a deţinut niciodată licenţa de profesor titular, dar între 1854 şi 1868 a fost suplinitor de ştiinţe naturale la Şcoala Modernă din Brunn.
Între timp, începând cu 1856, şi-a făcut celebrele experimente în domeniul evoluţiei plantelor. Până în 1865, el dedusese faimoasele legi ale eredităţii, pe care le-a prezentat într-o lucrare depusă la Societatea de Istorie Naturală din Brunn. În 1866, rezultatele au fost publicate în revista Tranzacţii, a Societăţii, într-un articol intitulat „Experimente cu hibrizi de plante".
Trei ani mai târziu, a apărut în aceeaşi revistă un articol asemănător. Deşi Tranzacţii nu era o revistă prestigioasă, marile biblioteci o includeau pe lista titlurilor solicitate. În plus, Mendel a trimis o copie a articolului lui Karl Nageli, o autoritate în materie de ereditate. Nageli a citit articolul şi i-a răspuns lui Mendel, dar nu a reuşit să înţeleagă importanţa excepţională a lucrării. După aceea, articolele lui Mendel au fost în general ignorate şi practic uitate timp de peste treizeci de ani.
În 1868, Mendel a fost numit stareţ al mănăstirii şi de atunci obligaţiile lui administrative i-au lăsat prea puţin timp pentru continuarea experimentelor pe plante. La moartea lui, în 1884, la vârsta de şaizeci şi unu de ani, strălucitele lui experimente erau aproape uitate, iar el nu căpătase nici un fel de recunoaştere.
Opera lui Mendel nu a fost redescoperită până în 1900, când trei oameni de ştiinţă diferiţi (olandezul Hugo de Vries, germanul Carl Correns şi austriacul Erich von Tschermak), lucrând independent, au dat de articolul lui Mendel.
Fiecare din cei trei făcuse propriile experimente botanice; fiecare descoperise independent legile lui Mendel; fiecare, înainte de a-şi publica rezultatele, cercetase literatura de specialitate şi dăduse de articolul original al lui Mendel; fiecare citase cu atenţie lucrarea lui Mendel şi afirmase că propriile experienţe verificaseră concluziile lui Mendel.
Mai mult, în acelaşi an, William Bateson, om de ştiinţă englez, a descoperit articolul lui Mendel şi l-a supus atenţiei altor savanţi. La sfârşitul anului, Mendel primea din toate părţile laudele pe care le meritase din plin în timpul vieţii.
Ce descoperise Mendel privitor la ereditate? În primul rând, el a aflat că în toate organismele există unităţi primare, numite astăzi gene, prin care caracteristicile se transmit de la părinte la progenitură. La plantele pe care le-a studiat Mendel, fiecare caracteristică individuală, cum ar fi culoarea seminţei sau forma frunzei, era determinată de o pereche de gene.
O plantă individuală moştenea câte o genă a fiecărei perechi de la ambii părinţi. Mendel a descoperit că dacă cele două gene moştenite pentru o trăsătură dată erau diferite (de exemplu, o genă pentru seminţe verzi şi una pentru seminţe galbene), în mod normal numai efectul genei dominante (în cazul de faţă aceea aferentă seminţelor galbene) se va manifesta asupra descendenţilor. Cu toate acestea, gena recesivă nu dispărea, ea putând fi transmisă generaţiilor ulterioare.
Mendel a înţeles că fiecare celulă reproducătoare, sau gamet (în cazul spermatozoizilor sau ovulelor de la oameni), conţine doar o genă din fiecare pereche. De asemenea, el a intuit caracterul aleatoriu al apariţiei unei anume gene din fiecare pereche într-un gamet.
Legile lui Mendel, deşi au suferit uşoare modificări, alcătuiesc piatra de temelie a ştiinţei moderne a geneticii. Cum a reuşit Mendel, un amator, să descopere acele principii importante care au scăpat atenţiei atâtor eminenţi biologi de profesie înaintea lui? Din fericire, el a. ales pentru experimente o specie de plante la care cele mai evidente caracteristici sunt determinate de un singur set de gene.
Dacă trăsăturile pe care le-a studiat ar fi fost determinate de mai multe seturi de gene, atunci lucrurile s-ar fi complicat. Dar această şansă s-ar fi dovedit insuficientă dacă Mendel nu ar fi fost un experimentator atent şi răbdător şi dacă nu ar fi înţeles că trebuie să facă o analiză statistică a observaţiilor sale. Din cauza factorului aleator despre care am vorbit mai sus, în general nu este posibil să prezici ce trăsături va moşteni un anume descendent. Numai efectuând un mare număr de experimente (pe aproximativ 21000 de plante!) şi analizând statistic aceste rezultate a reuşit Mendel să-şi deducă legile.
Este evident că legile eredităţii au îmbogăţit în mare măsură cunoaşterea umană, iar aplicaţiile geneticii vor fi chiar mai numeroase în viitor faţă de perioada care s-a scurs până în prezent. Iată, deci, un alt factor care trebuie luat în considerare la stabilirea însemnătăţii cercetărilor lui Mendel.
Deoarece experimentele lui n-au stârnit nici un ecou în timpul vieţii sale, iar concluziile la care a ajuns au fost redescoperite independent de către alţi oameni de ştiinţă, eforturile lui Mendel ar putea să pară inutile. Mergând mai departe pe firul acestui raţionament, am putea trage concluzia că şi Mendel ar trebui eliminat din cartea de faţă, aşa cum şi Leif Ericsson, Aristarh şi Ignaz Semmelweiss au fost lăsaţi de o parte în favoarea lui Columb, Copernic şi Joseph Lister.
Totuşi, cazul lui Mendel se deosebeşte de ale celorlalţi. Munca lui Mendel a fost uitată doar pentru scurtă vreme, iar o dată redescoperită, ea s-a bucurat de o largă recunoaştere. Mai mult decât atât, deşi de Vries, ' Correns şi Tschermak au descoperit independent principiile, în cele din urmă au găsit lucrarea lui şi i-au citat rezultatele. In sfârşit, nu se poate spune categoric că munca lui Mendel ar fi fost definitiv dată uitării dacă nu ar fi existat Vries, Correns şi Tschermak.
Articolul lui Mendel fusese deja introdus într-o bibliografie de largă circulaţie (a lui W.O. Focke) care cuprindea lucrări despre ereditate, aşa că, mai devreme sau mai târziu, un student serios tot ar fi ajuns să dea de el. Se poate face observaţia că nici unul dintre ceilalţi trei oameni de ştiinţă nu şi-a arogat meritul pentru descoperirea geneticii; de asemenea, principiile ştiinţifice descoperite sunt unanim cunoscute sub numele de „legile lui Mendel".