Grigore VII Hildebrand. (cca 1020-1085). Papa din 1073 pana in 1085.
Reformatorul ultimei sanse
Supunerea papilor fata de imparatii germani sau fata de aristocratii locali, coruptia de la Vatican si pana la cea mai mica manastire, schisma din Orient, toate prevesteau sfarsitul bisericii.
Secolele al IX-lea si al X-lea au inregistrat pentru institutia papala o lenta coborare in infernul desfraului, al coruptiei si al comploturilor de palat.
Vaticanul discreditat
Papa Ioan VIII a murit de foame in celula sa, Stefan VI a fost sugrumat; Ioan X a pierit si el in inchisoare, in timp ce succesorul sau Ioan XI a supravietuit 22 de ani in captivitate. Ioan XII, numit de un sef barbar care domnea la Roma, s-a distins printr-o viata extrem de desfranata. Benedict VI a fost si el sugrumat, iar Ioan XIV a fost asasinat in timpul unei slujbe. Lui Ioan XVI i s-au scos ochii si i-a fost taiata limba din ordinul lui Otto I, imparat al Germaniei. Grigore V a murit otravit, Benedict IX era atit de destrabalat incat a fost alungat de romanii insisi. Cat despre Grigore VI, acesta a fost destituit pentru ca si-a cumparat numirea cu 2000 de livre de aur. Ce s-a intamplat cu succesorii lui Petru?
Evangheliile uitate
In aceasta atmosfera de decadenta politica si morala, papalitatea nu putea servi drept model pentru esaloanele inferioare ale ierarhiei catolice. Lasati la voia lor, animati de motivatii care nu aveau nimic religios, episcopii, numiti de regi, nu erau decat gestionarii interesati de imense domenii unde domnea sclavia. Abati si calugari duceau o existenta confortabila sau chiar luxoasa, facand negot cu produsele de pe pamanturile lor.
In mod logic, aceste functii erau ravnite si, deci, supuse unor mari rivalitati. Ele erau obtinute prin coruptie, sub toate formele ei. Acest trafic de functii ecleziastice, numit „simonie", submina in mod real autoritatea morala a oamenilor bisericii asupra poporului simplu. In acea perioada, milioane de tarani europeni s-au reintors la paganism, in special in Germania si Franta, unde vechile culte celtice si germanice au lansat marea miscare a vrajitoarelor si a vrajitorilor.
Biserica divizata
Intre biserica orientali, vorbind greaca, relativ stabila si autonoma in interiorul Imperiului Bizantin, si biserica romana, vorbind latina, o biserica slabita, dependenta si discreditata, prapastia se largea din ce in ce mai mult. Dincolo de certurile dogmatice asupra naturii divine a lui Iisus sau asupra celibatului preotilor, exista un clivaj mult mai profund; dispute de influenta, probleme de intaietate si diplomatii rivale au condus biserica la o schisma definitiva incepand cu anul 1054.
Biserica revigorata
Cel mai energic papa pe care 1-a cunoscut biserica de la Grigore cel Mare a fost, fara indoiala, german; numele sau, Hildebrand („flacara clara") evoca aceasta origine. Acest sambelan, care nu era nici macar preot, ocupa functii politice in serviciul papalitatii a carui putere dorea sa o restaureze. Geniul sau a constat in a explica atat ierarhiei catolice, cat si masei de fideli din Europa Occidentala necesitatea unei reforme rapide pentru a evita o disparitie definitiva. O data hirotonisit preot si numit papa aproape in aceeasi zi, el a ales doi cai de bataie susceptibili de a face unanimitatea in jurul unui program de restaurare: eliberarea papalitatii de sub tutela imperiala si moralizarea practicilor bisericii pentru a recastiga inima fidelilor reintorsi la paganism.
Nu se poate intelege succesul misiunii fara a masura abilitatea politicii voluntariste a lui Grigore VII Hildebrand care a stiut sa ameninte cu un naufragiu al bisericii pentru a-i uni pe toti cei care aveau interes in supravietuirea bisericii.
Grigore VII a inceput sa impuna noul mod de alegere a papilor, care s-a mentinut pana astazi, de un colegiu de cardinali. Pana atunci, desemnarea papei era supusa capriciilor politicii imparatilor Europei. Acest decret, editat in 1057 sub un alt papa al carui consilier era pe atunci, a fost urmat de un alt edict care excomunica, din anul 1059, orice episcop, preot sau calugar casatorit. Concubinajul si poligamia au fost si ele condamnate. O data ales papa, Hildebrand a inasprit sanctiunile incepand cu anul 1073. Luand in mana personal numirea episcopilor, el a facut sa dispara investitura laica si i-a inlocuit pe toti prelatii corupti.
Incetul cu incetul, impresionati de aceasta intoarcere la rigoarea evanghelica, fidelii bisericii occidentale au regasit drumul spre credinta.
Biserica contestata
Conflictul cu imparatul Henric IV al Germaniei, care parea ca se intorsese in avantajul lui Grigore VII dupa umilirea suportata de Henric la Canossa, a reizbucnit in anul 1080. Papa a trebuit sa-1 excomunice din nou pe imparatul recalcitrant. De data asta, Grigore a fost cel care a trebuit sa cedeze: amenintat in mod direct, papa a fugit la Salerna in 1085 si a murit la putina vreme dupa aceea. Dar isi indeplinise misiunea: reorganizarea bisericii.
Canossa, imparatul umilit
Din anul 1075, Grigore a excomunicat mai multi episcopi germani, consilieri ai imparatului Henric IV de Germania. in anul urmator, el l-a excomunicat pe suveran, dezlegandu-i chiar pe supusii sai de orice obligatie de ascultare. Profitand de situatie, nobilii germani i-au cerut lui Henric sa se supuna, temandu-se de o revolta generala a taranilor din tara.
In ianuarie 1077, imparatul s-a dus, deci, la castelul din Canossa, unde Grigore era in vizita. imbracat intr-un vesmant de aba, cerandu-si iertare, Henric a asteptat trei zile in vant si frig pentru ca papa sa ridice bula excomunicarii si sa-l repuna in drepturi.
Celibatul preotilor
Istoria bisericii nu permitea realizarea unei alegeri clare in favoarea unei abstinente stricte a preotilor crestini, insa numeroase concilii recomandasera ferm celibatul, pentru a se evita crearea unei caste ereditare ecleziastice. Totusi, in anul 1000, clerul european era casatorit in proportie de 50%. Cealalta jumatate traia in concubinaj si, uneori, profita de avantajele poligamiei. Celibatul era foarte rar: exceptional, iar functiile se transmiteau deja din tata in fiu.