Hernando Cortes (1485-1547), cuceritorul Mexicului, s-a născut în 1485, la Medellin, în Spania, într-o familie de mici nobili. În tinereţe, Cortes a studiat dreptul Ia Universitatea din Salamanca. La vârsta de nouăsprezece ani, el a părăsit Spania pentru a-şi căuta norocul în nou-descoperita emisferă vestică.

În 1504, a sosit în Espanola unde a petrecut câţiva ani ca fermier, lăsându-se antrenat în tot soiul de aventuri galante. În 1511, a luat parte la cucerirea spaniolă a Cubei. După aceea, s-a căsătorit cu cumnata guvernatorului imperial al Cubei, Diego Velasquez, şi a fost numit guvernator la Santiago.

În 1518, Velasquez l-a desemnat pe Cortes drept căpitan al expediţiei din Mexic. Temându-se de ambiţiile lui Cortes, el s-a răzgândit repede, dar era prea târziu pentru a-l mai opri. Cortes a pornit în februarie 1519 cu 11 nave, 110 marinari, 553 de soldaţi (din care numai 13 cu arme de foc şi 32 cu arbalete), 10 tunuri grele, 4 tunuri uşoare şi 16 cai.

Expediţia a acostat în Vinerea Mare pe locul actualului oraş Vera Cruz. Cortes a rămas o vreme aproape de coastă, culegând informaţii despre situaţia din Mexic. A aflat că aztecii, care stăpâneau Mexicul, întemeiaseră o capitală mare în interiorul continentului, posedau mari cantităţi de metale preţioase şi îşi atrăseseră duşmănia multora dintre triburile indiene pe care le subjugaseră.

Hotărât să cucerească acest imperiu, Cortes a pus la cale un marş urmat de invadarea teritoriului aztec. Unii din oamenii săi au fost îngroziţi de raportul de forţe foarte defavorabil spaniolilor, aşa că, înainte de a porni spre interiorul continentului, Cortes a distrus toate navele expediţiei, astfel că oamenilor săi nu le mai rămânea altceva de făcut decât să lupte alături de el până la obţinerea victoriei sau să se lase ucişi de către indieni.

În timpul înaintării, spaniolii au întâmpinat o rezistenţă dârză din partea tlaxcalanilor, un trib indian independent. Dar după înfrângerea numeroasei lor armate în câteva bătălii grele, tlaxcalanii au decis să se alăture spaniolilor în lupta împotriva aztecilor, pe care îi urau de moarte. Cortes a înaintat spre Cholula, unde conducătorul aztec, Montezuma al II-lea, pusese la cale un atac-surpriză asupra spaniolilor.

Cortes, care aflase de intenţia lui Montezuma, a preluat iniţiativa, masacrând mii de indieni la Cholula. Apoi s-a îndreptat spre capitala Tenochtitlan (actualul Ciudad de Mexico), iar pe 5 noiembrie 1519 a intrat în oraş fără să întâmpine opoziţie. Curând l-a întemniţat pe Montezuma, aparent invazia fiind încununată cu succes. Dar tocmai atunci a acostat o altă forţă spaniolă, condusă de Panfilo de Narvaez, cu ordinul de a-l aresta pe Cortes.

Acesta a lăsat o parte din trupe la Tenochtitlan şi cu celelalte s-a îndreptat în grabă spre coastă. Acolo a înfrânt trupele lui Narvaez şi i-a convins pe supravieţuitori să i se alăture. Dar în absenţa lui, subordonaţii săi lăsaţi în Tenochtitlan îi aduseseră pe azteci în pragul disperării. Pe 30 iunie 1520 a izbucnit în Tenochtitlan o revoltă, iar forţele spaniole s-au retras, cu pierderi grele, în Tlax- cala. Totuşi, Cortes a făcut rost de alte trupe şi, în mai anul următor, s-a întors şi a asediat oraşul.

Tenochtitlanul a căzut pe 13 august. Apoi, controlul spaniol în Mexic nu mai fost ameninţat serios, deşi Cortes a lipsit o vreme din oraş pentru a consolida cuceririle din provinciile mai îndepărtate. După reconstruirea Tenochtitlanului, acesta a primit numele de Ciudad de Mexico, devenind capitala coloniei Noua Spanie.

Dacă ţinem seama de numărul mic de oameni cu care a pornit la atac Cortes, cucerirea unui imperiu de cinci milioane de oameni a fost o faptă militară cu adevărat remarcabilă. Istoria mai furnizase un singur exemplu de cucerire realizată cu atât de puţine şanse de izbândă, acela al imperiului incaş, de către Francisco Pizzaro. Este firesc să ne întrebăm cum şi de ce a reuşit Cortes. Desigur, faptul că poseda cai şi arme de foc a pledat în favoarea sa; dar numărul cailor şi armelor de foc era mic şi nu putea compensa imensa inferioritate numerică. (Menţionăm că nici una dintre cele două expediţii spaniole precedente de pe coasta continentului nu reuşise să întemeieze vreo aşezare şi nici să facă vreo cucerire.)

Desigur, felul în care Cortes a condus expediţia, curajul său şi hotărârea au contribuit în mare măsură la obţinerea succesului. Un factor la fel de important a fost abilitatea lui diplomatică. Nu numai că a reuşit să evite o coaliţie indiană împotriva sa, dar a şi convins un număr mare de indieni să i se alăture împotriva aztecilor.

De asemenea, Cortes a fost ajutat şi de legendele aztece legate de zeul Quetzalcoatl. Potrivit acestora, zeul îi învăţase pe indieni agricultura, metalurgia şi arta guvernării; era înalt, avea pielea albă şi o barbă stufoasă. După ce a promis să revină, zeul a plecat peste „Oceanul de Est", adică Golful Mexic. Pentru Montezuma, Cortes era probabil zeul reîntors, iar acest lucru pare să-i fi influenţat serios comportamentul. Aşa s-ar explica replica lui slabă şi indecisă la invazia spaniolă.

O ultimă explicaţie a succesului spaniolilor a constituit-o fervoarea lor religioasă. Din punctul nostru de vedere, invazia lui Cortes pare un act mârşav de agresiune. Dar Cortes nutrea convingerea că invazia lui era justificată moral. A fost în stare să spună oamenilor săi, cu toată sinceritatea, că vor învinge pentru că luptau pentru o cauză dreaptă, sub oblăduirea Crucii. Motivaţiile religioase ale lui Cortes erau foarte oneste. El a riscat în mai multe rânduri succesul expediţiei prin încercări de convertire cu forţa la creştinism a aliaţilor săi indieni.

Deşi Cortes era un excelent diplomat în discuţiile cu indienii, el nu a dat dovadă de aceeaşi abilitate în relaţiile cu rivalii spanioli. Regele Spaniei i-a dăruit pământuri întinse şi l-a făcut marchiz, dar l-a înlăturat din postul de guvernator al Mexicului. Cortes s-a întors în Spania în 1540 şi şi-a petrecut ultimii şapte ani ai vieţii făcând petiţii zadarnice pentru a fi repus în drepturi în Noua Spanie. A murit bogat, dar nefericit, în 1547, lângă Sevilla. Fiul său i-a moştenit marile domenii din Mexic.

Fără îndoială, Cortes a fost lacom şi ambiţios. Un admirator care l-a cunoscut personal l-a descris ca pe un om neîndurător, arogant, rău şi certăreţ. Dar Cortes avea şi multe calităţi de admirat. Era curajos, hotărât şi inteligent. În general, avea moralul ridicat. În pofida fermităţii sale, nu era crud şi capricios în relaţiile cu soldaţii. Spre deosebire de Pizzaro, pe care îl ura toată lumea, Cortes s-a înţeles bine cu majoritatea indienilor şi a încercat să nu fie un guvernator aspru. Întâmplător, Cortes era şi un bărbat frumos şi fermecător, cu mare succes la femei.

În testamentul său, Cortes şi-a exprimat unele îndoieli în legătură cu moralitatea posesorilor de sclavi indieni. Preocupat de această problemă, îi recomandase fiului său să mediteze asupra ei. Pentru acele vremuri, o asemenea atitudine era mai degrabă neobişnuită; cu greu ne putem închipui un Francisco Pizzaro (sau chiar Cristofor Columb) frământat de asemenea întrebări. Concluzia ar fi că, dintre toţi conchistadorii spanioli, Cortes a fost cel mai cumsecade.

Cortes şi Pizzaro s-au născut la o distanţă de vreo 80 kilometri unul de altul şi la un interval de numai zece ani. Realizările celor doi (care se pare că au fost şi rude) sunt izbitor de asemănătoare. Împreună, ei au cucerit un teritoriu de dimensiuni cu adevărat continentale şi au impus în acea zonă limba, religia şi cultura cuceritorilor. Peste tot în această regiune, puterea politică a rămas, de-a lungul secolelor, în mâna unor persoane de origine europeană.

Influenţa combinată a lui Cortes şi Pizzaro este considerabil mai mare decât cea a lui Simon Bolivar. Cuceririle lor au transferat puterea politică din America de Sud din mâinile indienilor în cele ale europenilor. În urma victoriilor lui Bolivar, puterea guvernului spaniol a fost preluată de persoane de descendenţă spaniolă născute în America de Sud.

S-ar părea, la o primă vedere, că importanţa lui Cortes este mai mare decât a lui Pizzaro, deoarece cuceririle lui le-au precedat şi le-au inspirat pe cele ale lui Pizzaro. Mai mult, rezistenţa indiană din Peru nu încetase la moartea lui Pizzaro, în timp ce Cortes a desăvârşit cucerirea Mexicului. Dar, după părerea mea, există un puternic contraargument. Zelul de cuceritori al spaniolilor şi superioritatea lor militară au constituit o ameninţare serioasă atât pentru azteci, cât şi pentru incaşi. Peru, protejat de terenul său muntos, avea o şansă de a-şi apăra independenţa. Iar atacul curajos şi reuşit al lui Pizzaro pare, prin urmare, să fi schimbat cursul istoriei.

În schimb, dominioanele aztece erau mult mai puţin muntoase; în plus, Mexicul (spre deosebire de Peru) avea ieşire la Atlantic, fiind, de aceea, relativ accesibil forţelor spaniole. Aşadar, cucerirea lui de către spanioli părea inevitabilă. Principalul rezultat al acţiunii îndrăzneţe şi abile a lui Cortes a constat în grăbirea procesului.