Isaac Newton este cea mai influentă personalitate din istoria ştiinţei occidentale. În timpul vieţii a fost considerat un mare erou intelectual, iar faima de care se bucură în cadrul comunităţii ştiinţifice se menţine neştirbită şi astăzi, după aproape trei sute de ani.

Motivaţia este simplă: la apariţia lui Newton, lumea fizică era prost înţeleasă, pe când la dispariţia acestuia, datorită operei sale, se ştia că e guvernată de legi matematice de o mare precizie. Newton nu a pus bazele revoluţiei ştiinţifice, aceasta fiind deja în plină desfăşurare la naşterea sa. El a reuşit mai degrabă să modeleze şi să ofere ştiinţei moderne a fizicii instrumentele intelectuale esenţiale.

Lui Newton i se datorează cele trei legi fundamentale ale dinamicii şi legea gravitaţiei, cu ajutorul cărora toate fenomenele fizice, terestre sau celeste, au devenit previzibile, ordonate şi, în principiu, subsumabile raţiunii şi manipulării prin intermediul tehnologiei. Abia în secolul XX, când oamenii de ştiinţă s-au aplecat asupra celei mai mici dimensiuni - natura atomului -, legile newtoniene au fost puse sub semnul întrebării.

Isaac Newton s-a născut la 25 decembrie 1642 (această dată s-a stabilit în conformitate cu calendarul gregorian, introdus prin decret papal în Europa în 1852 şi folosit pretutindeni în zilele noastre. Dar în Anglia, data naşterii lui Newton, înregistrată potrivit vechiului calendar iulian, este 6 ianuarie 1643), într-un cătun din Lincolnshire, Anglia.

Tatăl lui - un mic proprietar de pământ - a murit înainte de naşterea copilului, iar mama 1-a lăsat în grija unei bunici la vârsta de trei ani, pentru a se putea căsători şi trăi cu cel de-al doilea soţ, preotul Barnabas Smith, un tată vitreg pe care Newton îl detesta. Date fiind experienţele sale de viaţă încă din fragedă pruncie, nu e de mirare că adultul Newton a manifestat tendinţe spre paranoia şi accese de furie violentă.

Mai interesantă este, probabil, capacitatea lui de a-şi reprima unele dintre pornirile sale agresive. Astfel, într-un catalog al păcatelor sale din adolescenţă, Newton includea faptul că „i-am ameninţat pe tatăl Smith şi pe mama mea că o să dau foc casei în care stau". Ar trebui remarcat totuşi că Newton a făcut primele calcule importante - cele care au condus la calculul diferenţial - pe paginile albe ale carnetului de însemnări al tatălui său vitreg.

În copilărie, Newton a manifestat o vie curiozitate şi aptitudini în domeniul mecanicii, neavînd nici o chemare pentru îndeletnicirea de fermier. În 1661 s-a înscris la Colegiul Trinity din Cambridge. Programa universitară era impregnată de filozofia aristoteliană, dar după nici doi ani Newton şi-a pierdut interesul pentru „Etica nicomaheană”.

Din proprie iniţiativă a început să citească şi să facă însemnări pe marginea operelor lui Francis Bacon, Rene Descartes şi ale altor personalităţi ştiinţifice din acea perioadă, manifestând pasiune pentru matematică şi pentru fenomenele cereşti. „Amicus Plato amicus Aristoteles magis amica veritas”, scria el în carnetul său de însemnări („Platon şi Aristotel sunt prietenii mei. Dar cel mai bun prieten îmi este Adevărul.").

În 1664, Newton s-a numărat printre studenţii bursieri ai colegiului Trinity, un statut care i-ar fi îngăduit să lucreze independent în anul următor, după ce şi-ar fi luat diploma de absolvire. Dar a survenit epidemia de ciumă din acel an. Universitatea şi-a închis porţile în 1665, iar Newton s-a întors acasă la mama sa, care între timp rămăsese din nou văduvă. Acolo a petrecut doi ani, perioadă în care, aşa cum avea să scrie mai târziu, „m-am aflat, mai mult ca oricând de atunci, într-o excelentă formă intelectuală, propice invenţiilor, matematicii şi filozofiei".

Şi, într-adevăr, pornind de la geometria lui Descartes, Newton a inventat calculul diferenţial - acea ramură a matematicii care furnizează instrumentele necesare pentru calcularea variaţiei de viteză. „Metoda derivatelor" descoperită de Newton a devenit indispensabilă pentru rezolvarea problemelor apărute din nou, pentru prima oară după atâtea secole, o dată cu erodarea fizicii aristoteliene.

Tot în această perioadă timpurie, Newton a elaborat, cel puţin într-o formă incipientă, legea gravitaţiei universale şi a cercetat natura luminii efectuând experienţe cu prisme optice. Dar, cu toate că şi-a elaborat articolele cu scrupulozitate, a ezitat să-şi facă publice descoperirile vreme de câţiva ani. Fondatorul ştiinţei moderne şi-a recalculat permanent datele, din motive emoţionale, cu siguranţă, deşi nu întru totul clare, şi a păstrat multă vreme tăcerea.

Revenind la Trinity în 1667, Newton a fost ales membru al Universităţii Cambridge. În 1669 a preluat postul lui Isaac Barrow - primul care a intuit geniul lui Newton - ca profesor de matematică. A construit cel dintâi telescop cu reflexie, care a stârnit o vâlvă considerabilă şi datorită căruia, în 1672, a fost ales membru al Societăţii Regale. Totuşi, când şi-a prezentat articolul intitulat „Noua teorie privind lumina şi culorile" în cadrul societăţii, a fost atacat de celebrul Robert Hooke. Rănit, Newton s-a retras şi şi-a continuat cercetările într-o izolare completă.

În 1684 Newton a primit vizita marelui astronom şi matematician Edmond Halley, cu care a discutat problema mişcării planetelor, de mare actualitate în acel moment. Hooke sugerase că dinamica planetară ar putea fi explicată cu ajutorul legii pătratelor inverse, fără să-şi poată argumenta afirmaţia. Răspunsul - anume faptul că planetele se mişcă pe orbite eliptice - fusese practic descoperit de către Newton cu câţiva ani în urmă, cu ajutorul calculului diferenţial.

El avea să revină asupra acestor probleme, publicând lucrarea „De motus corporum” în 1684, iar pe parcursul următorilor ani şi-a definitivat textul lucrării completându-l, „Philosophiae naturalis principia mathematica”. În această operă, pornind de la o multitudine de observaţii, Newton a formulat cele trei legi ale dinamicii şi legea gravitaţiei universale, pe care le enunţăm în continuare:

1. Un corp aflat în mişcare se deplasează cu o viteză constantă atâta timp cât asupra lui nu acţionează nici o forţă; un corp aflat în repaus rămâne în aceeaşi stare dacă asupra lui nu se exercită nici o forţă. Aceasta este legea inerţiei.

2. Acceleraţia unui obiect este direct proporţională cu forţa care acţionează asupra sa şi invers proporţională cu masa obiectului. Aceasta se poate exprima printr-o ecuaţie în care forţa este echivalentul masei multiplicate cu acceleraţia, „F = ma”.

3. Fiecare acţiune determină o reacţie egală şi de sens contrar. Potrivit legii newtoniene a gravitaţiei, „forţa gravitaţională dintre două corpuri este proporţională cu produsul maselor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre corpurile respective”.

Publicată de către Edmond Halley în 1687, „Principia” a reprezentat un mare triumf marcând apogeul carierei ştiinţifice a lui Newton şi un punct culminant al revoluţiei ştiinţifice.

Cu toate că Newton a dobândit o mare notorietate cu această lucrare şi a devenit un simbol viu al noii ştiinţe, în continuare evoluţia sa a fost contradictorie. Începînd cu anul 1689, după Revoluţia Engleză, a avut o carieră scurtă şi lipsită de strălucire în Parlament. În 1696 a fost desemnat custode al Monetăriei Regale, pentru ca trei ani mai târziu să devină director al Monetăriei, post care-i permitea să-i acţioneze în justiţie pe falsificatori - ceea ce a şi făcut cu mare asiduitate.

A fost ales preşedinte al Societăţii Regale în 1703 şi a păstrat acest post până la moartea sa, survenită la 31 martie 1727. În 1704, după dispariţia rivalului său înverşunat Robert Hooke, Newton şi-a publicat lucrarea „Opticks”. Între timp, autoritatea sa crescuse atât de mult încît teoria corpusculară a luminii enunţată de el a dominat secolul următor, în pofida câtorva minusuri. A fost primul om de ştiinţă înnobilat în 1705 de către regina Anne.

Newton a lăsat în urma sa un uriaş tezaur de articole nepublicate, care conţineau peste un milion de cuvinte despre studiul ezoteric şi mistic al alchimiei. Ani în şir a efectuat studii de mare profunzime, făcând experimente prin care spera, de exemplu, să transforme un metal de bază în mercurul filozofal. Cercetările sale în domeniul alchimiei, care poartă pecetea hărniciei, dar nu şi a raţionalismului riguros propriu fizicii sale, i-au derutat multă vreme pe biografi.

John Maynard Keynes, care a studiat articolele despre alchimie, a ajuns să-l numească pe Newton mai degrabă „magician" decât om de ştiinţă - aceasta fiind o etichetare interesantă venită din partea unui economist. S-ar putea ca Newton să fi fost atras de dimensiunea religioasă a alchimiei, aşa cum s-a lăsat sedus de ţelurile superioare ale acesteia. Gale Christianson, unul dintre biografii săi, a sugerat, de exemplu, că Newton îşi fixase drept obiectiv o înţelegere globală a sintezei universului.

Viaţa lui Newton a fost marcată de o serie de conflicte care i-ar putea atrage antipatia contemporanilor noştri. S-a lăsat pradă unor accese de furie violentă şi s-a angajat în dispute iraţionale cu o serie de personalităţi de talia lui Leibniz şi Hooke. S-ar părea că relaţia afectivă cea mai puternică a avut-o cu Nicolas Fatio de Duillier, un tânăr admirator, ruperea acestei legături provocându-i o scurtă, dar chinuitoare depresie psihică.

Newton nu a fost niciodată căsătorit - însăşi apartenenţa la corpul profesoral de la Cambridge interzicându-i acest lucru - şi şi-a petrecut viaţa de adult aproape în totalitate în compania bărbaţilor. Râdea arareori, una din aceste împrejurări fiind surprinsă într-o anecdotă emoţionantă şi plină de tâlc. Când un prieten a spus că nu înţelege la ce poate folosi studierea lui Euclid, vestitul matematician grec, Newton a râs în hohote.

După părerea lui Erasmus Darwin, „Newton a explorat în scenele naturii efectul şi cauza/Şi, fermecat, i-a dezvăluit toate legile latente”. Dar şi mai elegant este distihul scris de Alexander Pope la moartea lui Newton şi gravat în încăperea unde s-a născut, la Woolsthorpe Manor. „Natura şi Legile Naturii stăteau ascunse în Noapte. Dumnezeu a spus, Să fie Newton! şi s-a făcut Lumină”.

La moartea sa, Newton a lăsat o adevărată comoară de cercetări în domeniul alchimiei, în opoziţie cu descoperirile sale din fizică, ceea ce i-a nedumerit pe oamenii de ştiinţă şi pe istorici.