John F. Kennedy. (1917-1963). Om politic american, preşedinte al Statelor Unite din 1960 până la sfârşitul vieţii

Mai mult decât o legendă: un model şi un mit
Americanii aleseseră preşedinte un erou de cinema care avea toate calităţile: tinereţe, farmec, bogăţie, curaj, inteligenţă. Moartea sa a făcut din el un martir.

Datorită capacităţii sale de seducţie, tânărul Kennedy avusese probleme serioase de familie: aventurile sale cu starlete de la Hollywood au displăcut tatălui său care l-a silit să se angajeze în marină. Dar fiul miliardarului a acţionat ca un erou în timpul conflictului mondial, salvând singur de la înec pe mai mulţi dintre marinari, după ce fregata sa a fost scufundată de japonezi. Legenda eroului războiului din Pacific a prins viaţă, definind primul element al edificiului seducţiei construit cu răbdare de viitorul candidat la Casa Albă.

My fair lady
Căsătoria cu tânăra moştenitoare frumoasă ca un top-model a completat tabloul idilic al eroului modern: bărbatul căruia îi reuşeşte totul a impus în fapte imaginea americanului dinamic, dând o faţă umană mitului american al reuşitei prin voinţă. Formând cu Jacqueline Bouvier un cuplu ca în filme şi oferind imaginea unei familii fericite, copleşite de copii frumoşi şi o bună înţelegere, John Kennedy a devenit, încă din timpul vieţii, un model de atins sau cel puţin de imitat.

Ghici cine vine la cină?
Ales la treizeci şi cinci de ani, senator de Massachusetts în 1952, Kennedy, de origine irlandeză şi catolic, uimeşte prin nonconformismul său. Incarnează imaginea politicianului dinamic, apropiat poporului, şi impune stilul „american de mijloc" în partidul democrat. El, miliardarul, intelectualul autor al câtorva cărţi de succes, eroul războiului, soţul răsfăţat, bărbatul excepţional din toate punctele de vedere, refuză să-şi cultive formele superiorităţii: e văzut în ţinută sport jucându-se cu copiii, la pescuit, la cârma micului său velier.
Insă America este în criză. De vreo zece ani, problema negrilor capătă din ce în ce mai multă amploare. Uitaţii democraţiei americane îşi cer zgomotos drepturile. Autorii statuquo-ului rezolvă problema folosind violenta.

Kennedy hotărăşte să împingă modernizarea ţării până la integrarea rasială: cu riscul de a pierde partea cea mai conservatoare a electoratului său, preşedintele îşi orientează treptat discursurile spre partea mai tânără a populaţiei ; este împotriva reglementărilor discriminatorii care în multe state şi în Sud interzic cetăţenilor negri să fie înscrişi pe listele electorale.

Discursurile sale conţin elemente de egalitarism biblic care îi seduc pe credincioşii albi progresişti şi pe clerul negrilor. Când au un caracter mai social, discursurile sale captează atenţia militanţilor negri mai radicali şi a studenţilor albi. Discursul din 11 iunie 1963 lansează mişcarea de revizuire constituţională care va avea drept consecinţe, zece ani mai târziu, ultimul decret privind abolirea completă a segregaţiei în Statele Unite.

Ziua în care pământul s-a oprit
Progresist, desigur, adept al lui Keynes şi al lui Roosevelt, fără nici o îndoială. Dar nu comunist. Kennedy reprezintă cu siguranţă versiunea cea mai „socială" a capitalismului de redistribuire, în perioada în care cele „treizeci de glorii" erau încă la apogeu.

Însă fiul miliardarului, responsabil pentru interesele celor mai mari grupuri industriale şi financiare ale planetei, nu a putut să-şi uite nici pentru o clipă aversiunea absolută faţă de comunism. Problema din Cuba a arătat aspectul aventurier al diplomaţiei sale, bazate pe hazard: în aprilie 1961 atacul Cubei, în golful Porcilor, de către mercenari cubanezi anticastrişti prost pregătiţi, a fost un dezastru: miliţiile populare ale lui Castro au transformat debarcarea într-un fiasco teribil.

Afacerea rachetelor, în anul următor, a fost la fel de periculoasă şi condusă puţin cam neglijent: ultimatumul adresat de Kennedy lui Hruşciov a ţinut lumea în suspans timp de patruzeci şi opt de ore: niciodată riscul unui adevărat război termonuclear nu a fost atât de mare: totuşi, acest joc de zaruri a fost un succes enorm: sovieticii au devenit conştienţi de caracterul hotărât al Statelor Unite şi au sfârşit prin a lua în serios ameninţările „junelui prim" de la Casa Albă, pe care îl dispreţuiseră până atunci.

Vasele sovietice care transportau capetele nucleare susceptibile să înarmeze rachetele instalate în Cuba au făcut cale întoarsă şi rampele au fost demontate. Uniunea Sovietică s-a concentrat atunci asupra ajutorului ce trebuia dat lui Ho Şi Min, aliatul sau vietnamez.

Intersecţia morţii
Urât de anticastrişti pe care refuza să-i ajute, umilit de serviciile sale secrete a căror incompetenţă o denunţase public, detestat de dreapta rasistă, Kennedy a hotărât să facă o vizită oficială în Texas, unde are o mulţime de duşmani. A murit în maşină, în public, în faţa camerelor de filmare, asemeni eroului unui film fără happy end, împuşcat de un grup de complotişti care nu a fost niciodată identificat. Basmul se sfârşeşte ca un film trist.

Oamenii preşedintelui
Lyndon Johnson, vicepreşedinte al lui John Kennedy, a continuat opera întreruptă de moartea lui Kennedy: a făcut progrese decisive în integrarea politică a negrilor, a întărit serviciul public şi asigurările sociale în cadrul proiectului său de „Mare Societate" şi a intensificat intervenţia americană în Vietnam.
Bob Kennedy a fost asasinat în timpul campaniei sale electorale din 1968. Programul său de emancipare rasială şi promisiunile de dezangajare imediată din Vietnam au afectat câteva grupuri de presiune. A fost răpus, ca şi fratele său, de un nebun „izolat".., (versiunea oficială).

Kennedy's children
Această piesă de succes, jucată în anii 70, arată legătura între visele de „Nouă Frontieră" ale preşedintelui asasinat şi experimentele sociale şi politice numeroase care au făcut din America anilor '60 un extraordinar laborator de idei şi de comportamente noi. Mişcarea de dinamizare lansată de Kennedy a depăşit într-adevăr cu mult limitele autorităţii sale politice oficiale; la sfârşitul anilor '60, la Woodstock, erau văzuţi hipioţi purtând tricouri cu chipul lui John Kennedy.

La sfârşitul secolului XX, Kennedy rămâne un mit, un lider sanctificat, regretat întotdeauna de americanii care au trăit în acea perioadă.