John von Neumann, unul dintre artizanii computerului modern, este menţionat în istoria ştiinţei şi datorită contribuţiei sale la teoria jocurilor, un aspect al statisticii adoptat în economie, în strategia militară şi în alte domenii.

Von Neumann a fost considerat de foarte multă lume un geniu. Eugene Wigner l-a numit „un adevărat miracol", iar Hans Bethe se întreba dacă creierul lui „nu aparţine cumva unei specii superioare omului". După al doilea război mondial, a îndeplinit rolul de consultant al militarilor americani, ceea ce a făcut din el o personalitate importantă a cursei înarmărilor din timpul războiului rece.

După cum afirma fizicianul Herbert York, von Neumann „se bucura de o credibilitate extraordinară în faţa ofiţerilor, inginerilor, industriaşilor şi oamenilor de ştiinţă". Imensa lui influenţă pe „coridoarele puterii" a făcut în ultimii ani din von Neumann un personaj controversat şi o sursă de reflecţie pe tema scopurilor şi cuceririlor ştiinţei în lumea contemporană.

Poate cel mai mare dintre cei câţiva prestigioşi oameni de ştiinţă venit din Ungaria la începutul secolului XX, John von Neumann s-a născut sub numele de Margittai Neumann Janos, pe 28 decembrie 1903, la Budapesta. Mama lui, Margaret, făcea parte din prospera clasă de mijloc evreiască, iar tatăl său, Max, a fost un bancher ce a cultivat cu grijă intelectul fiului lui, transformând cinele familiale în săli de clasă virtuale în care domnea vioiciunea de spirit.

Veritabil copil-minune, Neumann putea să împartă în minte numere de 8 cifre de la 6 ani, iar la 8 ani învăţase analiza matematică. De asemenea, a manifestat un viu interes faţă de istorie, fiind capabil să recite frânturi din procesul Ioanei d'Arc şi din bătăliile purtate pe vremea Războiului Civil din America.

Deşi din copilărie s-a simţit atras de matematică, tatăl lui a reuşit să-l convingă să studieze chimia, ceea ce a şi făcut, din 1921 în 1923, la Universitatea din Berlin, şi din 1923 în 1925, la Zurich. În 1925 a obţinut licenţa în chimie la Zurich, iar în anul următor şi-a luat doctoratul în matematică la Budapesta.

La mijlocul anilor '20, Neumann şi-a canalizat eforturile în direcţia dezvoltării logicii matematice. Încercarea de a deriva un sistem matematic consistent, prezentată de Bertrand Russell şi Alfred North Whitehead în Principia Mathematica, a generat vii discuţii cu privire la fundamentele acestei ştiinţe. Lucrând cu David Hilbert, care dezvoltase o geometrie neeuclidiană cu câţiva ani în urmă, von Neumann a contribuit la descoperirea unei matematici auto-consistente.

Dar în 1931 Kurt Godel a arătat că orice sistem consistent care foloseşte numere va genera formule care nu pot fi demonstrate fără a se recurge la un sistem de axiome, iar eforturile de căutare a matematicii autonome s-au încheiat. Dar von Neumann a avut mult mai mult succes cu analiza teoriei cuantice. Timp de mulţi ani, Fundamentele matematice ale mecanicii cuantice scrisă de el a fost cartea de căpătâi în domeniu.

Interesul lui von Neumann pentru teoria jocurilor datează de la sfârşitul anilor '20, când a creat o analiză matematică a diverselor jocuri de noroc, însoţită de un set de reguli strategice pentru a le juca. În „Teoria jocurilor de salon", publicată în 1928, von Neumann face distincţia între jocurile „cu informaţie totală", cum ar fi şahul, în care strategia potenţială a adversarului nu are nici un efect asupra celei mai bune mutări proprii, şi alte jocuri, în care strategiile sunt intercorelate, cum ar fi pocherul sau rişca.

Pentru ultimul joc, von Neumann a demonstrat că există o „strategie mixtă" optimă, în care jucătorul îşi schimbă strategia la întâmplare. La începutul anilor '40, von Neumann a colaborat cu un economist, Oskar Morgenstern, pentru aplicarea „teoriei minimax" la o problemă de genul schimbului valutar, monopoly sau al comerţului liber; ei au publicat în 1944 Teoria jocurilor şi comportamentul în economie.

Conceptul de jocuri cu miză ne-nulă, în care jucătorii pot descoperi că este util să încheie alianţe, îi aparţine tot lui von Neumann. În timp, teoria jocurilor a fost adaptată, cu rezultate diferenţiate, la economie, biologia evoluţionistă, ştiinţele sociale, epidemiologie, strategia militară, organizarea afacerilor, filozofie şi politică. În general, von Neumann obişnuia să transpună termeni uzuali într-o nuanţată analiză matematică.

În 1930, von Neumann a primit invitaţia de a preda la Universitatea Princeton, unde a devenit profesor în anul următor. A fost membru al Institutului de Studii Avansate al universităţii în 1933, rămânând legat de acesta tot restul carierei sale. A devenit un adevărat refugiat o dată cu ascensiunea nazismului în Europa. În 1937, războiul fiind tot mai aproape, Von Neumann a fost numit consultant la Laboratorul de Cercetări Balistice al Armatei.

În 1943, în calitate de consultant la Los Alamos, şi-a extins activitatea în folosul armatei şi s-a implicat în proiectul de producere a bombei atomice. El şi Edward Teller au sugerat să se folosească implozia drept mecanism de declanşare a bombei şi, de asemenea, au susţinut că bomba trebuie aruncată deasupra oraşului Kyoto, centru cu o uriaşă importanţă istorică şi religioasă, rămas până atunci neatins de război. Dar secretarul de război, Henry Stimson, a respins această sugestie.

Contribuţiile lui John von Neumann la dezvoltarea computerului sunt probabil cele mai remarcabile şi cu efect pe termen lung. În timpul războiului, von Neumann a început să examineze posibilitatea producerii unei maşini electronice care să efectueze operaţiile calculatoarelor mecanice. Nu i s-au părut câtuşi de puţin impresionante calculatoarele simple ale vremii, cu cartele perforate, dar interesul („interesul meu obscen", avea el să spună) i-a fost suscitat la o întâlnire din 1944 cu John William Mauchly şi J. Presper Eckert.

Ei au creat un „calculator şi integrator numeric electric" (ENIAC), o maşină uriaşă şi greoaie, care ocupa o suprafaţă de 168 de metri pătraţi de podea, folosea drept intrare şi ieşire cartele perforate şi avea un limbaj de programare complex şi destul de incomod. După standardele ulterioare, era primitiv, dar „toca" numerele de o mie de ori mai rapid decât calculatoarele mecanice dinaintea lui.

După cum afirma Norman Macrae, atunci când von Neumann a văzut primitivul ENIAC, „partea vizionară a minţii lui s-a gândit imediat la imitarea creierului cu ajutorul a 17 000 de tuburi radio".

În istoria complexă şi întrucâtva amară care a urmat, marcată de bătălii pentru revendicarea dreptului de brevetare, von Neumann a fost recunoscut drept părintele ideii de dispozitiv care găzduieşte un program şi deci al computerului programabil de astăzi. În cartea sa Engines of the Mind, Joel Shurkin afirmă că „geniul lui von Neumann a limpezit lucrurile mai bine decât oricine altul.

În timp ce alţii foloseau pentru maşinile lor instrucţiuni digitale de bază, von Neumann şi echipa lui elaborau instrucţiuni care aveau să reziste, cu puţine modificări, de-a lungul întregii epoci a computerelor". El a recunoscut potenţialul computerelor de a face predicţii statistice bazate pe calcule mult prea complexe pentru oameni şi a introdus o serie de noţiuni ingenioase pentru posibilele lor aplicaţii.

Beneficiind de sprijin din partea militarilor în timpul activităţii desfăşurate la Institutul de Studii Avansate (IAS) după încheierea războiului, von Neumann a început să lucreze la un computer numeric cu totul deosebit de cele anterioare. Maşina IAS a avut un puternic impact în epocă, arhitectura „von Neumann" fiind împrumutată ulterior de cercetători, deşi încă nu era finisată.

În 1952, computerul lui von Neumann devenise funcţional şi pe baza lui au apărut mai multe maşini, între care MANIAC la Los Alamos, JOHNNIAC la Laboratorul Naţional Argonne şi IBM 701, care va fi piatra de temelie a unei companii ce va domina ani buni piaţa calculatoarelor. Primul program al lui von Neumann a fost unul de previziune meteorologică, cu importante implicaţii în strategia militară şi folosit pe scară largă de matematica non-liniară, în care computerele excelau.

În ultima parte a carierei sale, von Neumann a fost în principal consultant pentru guvern şi armată. S-a alăturat comitetului consultativ al Comisiei pentru Energia Atomică după demisia lui J. Robert Oppenheimer, a acceptat un post de consultant la Laboratorul Lawrence Livermore al lui Edward Teller, fiind apoi consilier şi pentru Forţele Aeriene.

Personalitate ştiinţifică importantă în timpul războiului rece, el a considerat bomba atomică a Uniunii Sovietice o ameninţare la adresa păcii şi bomba americană cu hidrogen cea mai bună cale de a menţine această pace. A fost un partizan al preşedintelui Harry Truman, iar în 1952 a votat pentru Dwight D. Eisenhower; ambii l-au considerat un aliat pe tărâmul ştiinţei.

În 1954, el a condus aşa-numitul „Comitet Neumann" al Consiliului Consultativ al Forţelor Aeriene ale Statelor Unite, care a jucat un rol important în elaborarea politicii de înarmare. A rămas un preţuit membru al acestui comitet până când s-a îmbolnăvit, doi ani mai târziu.

În evaluarea însemnatei contribuţii a lui von Neumann la arhitectura computerelor, de obicei se elogiază spiritul de anticipare şi geniul în realizarea uriaşelor progrese tehnologice ale epocii computerelor.

Dar o asemenea apreciere este prea simplistă. Steve Heims scria: „A-l vedea pe von Neumann ca pe un model de perfecţiune ştiinţifică şi tehnologică ridică probleme fundamentale legate de comunitatea ştiinţifică, de tehnologie şi de civilizaţia noastră care progresează, dar în acelaşi timp este distructivă". Nu doar geniul, ci şi caracterul lui von Neumann a jucat un rol hotărâtor.

Avea o gândire fecundă, dar, după cum a notat istoricul tehnologiei David F. Noble, „abordarea matematică axiomatică a lui von Neumann reflectă afinitatea lui cu autoritatea militară şi cu puterea", Într-adevăr, von Neumann nutrea un respect excesiv pentru armată şi zorzoanele ei, iar ca reprezentant al ştiinţei era departe de a opera cu valori „neutre". Mai mult, proiectele lui de computer promovate de militari în industrie au generat forme particulare de automatizare care demonstrează o inadmisibilă neglijare a nevoilor fiinţelor omeneşti.

Viziunea lui von Neumann asupra unei lumi electronice, şi nu ideea lui Norbert Wiener de „utilizare omenească pentru fiinţe umane" şi-a pus în mare parte pecetea asupra computerelor, la locul de muncă şi în viaţa a milioane de oameni. Moştenirea lăsată de von Neumann este uriaşă, dar în acelaşi timp controversată şi complexă.

John von Neumann era foarte potrivit pentru relaţii superficiale. Psihanalistul de mare renume Lawrence Kubie îl considera „extrem de prietenos şi abordabil". A trăit într-un lux relativ, era foarte aspru cu servitorii, aprecia poezioarele fără perdea şi conducea agresiv, drept care îşi distrugea adesea maşinile. După spusele lui Eugene Wigner, fizician şi unul din cei mai vechi prieteni ai lui von Neumann, acesta aprecia deliciile sexului, dar respingea orice legătură sentimentală. A fost căsătorit cu Klari Dan, care s-a înecat la câţiva ani după moartea lui von Neumann. Fiica lor, Marina, a devenit un bine cunoscut economist.

În 1956, lui von Neumann i s-a pus diagnosticul de cancer la pancreas. Până la moarte a avut o agonie cumplită. În ciuda originii sale ebraice, familia lui von Neumann se convertise în anii '30 la creştinism pentru a nu cădea victimă manifestărilor antisemite. Deşi von Neumann a fost mai toată viaţa un agnostic, s-a convertit pe patul de moarte la catolicism.

Înainte de a părăsi această lume, a primit vizite din partea prietenilor şi a personalului militar, iar spre sfârşit un soldat a fost postat la patul lui în eventualitatea că ar fi delirat şi ar fi divulgat informaţii secrete. Într-adevăr, a delirat, dar nu se ştie dacă a dezvăluit vreun secret atomic, pentru că vorbea în limba maghiară. A murit în ziua de 8 februarie 1957.