Trei nume sunt legate de eradicarea poliomielitei epidemice. Albert Sabin a spulberat misterul transmisiei virusului şi apoi a creat un vaccin oral care se foloseşte în întreaga lume. John Enders a avut o contribuţie care i-a adus Premiul Nobel, prin descoperirea unei metode de creştere a virusului în laborator.

Dar, creatorul primului vaccin care a asigurat imunitatea organismului la această boală a fost Jonas Salk. Povestea vaccinului lui Salk prezintă toate elementele marilor descoperiri din medicină legate de combaterea bolilor mortale: teama publicului, adularea îndrăzneţului supraom, dubii exprimate de o minoritate, îngrijorarea comunităţii ştiinţifice şi o rivalitate înverşunată între colegi.

Născut la New York pe 28 octombrie 1914, Jonas Salk a fost cel mai în vârstă din cei trei fii ai croitorului Daniel Salk şi al Dorei Press. Copilul, înzestrat şi studios, a crescut într-o familie evreiască ortodoxă. Jonas a urmat Liceul Townsend Harris, înfiinţat pentru elevi excepţionali, pe care 1-a absolvit la 15 ani. Apoi a studiat la City College, fără taxe şcolare, până în anul 1933. Iniţial, Salk nu a manifestat interes faţă de ştiinţă, propunându-şi să ajungă avocat.

Dar a lucrat ca tehnician de laborator, apoi a făcut câteva cursuri, de curiozitate, şi s-a răzgândit. S-a înscris la Şcoala Universitară de Medicină din New York, fiind nevoit să muncească pentru a-şi plăti studiile. A obţinut diploma de medic în 1939. În 1942, după ce a fost primit ca stagiar la Mount Sinai Hospital, i s-a alăturat lui Thomas Francis Jr., virusolog care îi fusese profesor la facultate, la University of Michigan School of Public Health.

Primele lucrări ale lui Salk, apărute după izbucnirea celui de-al doilea război mondial, au fost inspirate de căutarea unui vaccin împotriva gripei. Cercetările erau finanţate de Armata SUA, ai cărei soldaţi se îmbolnăveau din Sicilia până în Filipine, într-o epocă în care lumea îşi mai amintea de ravagiile gripei de după primul război mondial.

În cele din urmă, Salk avea să contribuie la crearea vaccinului care a devenit şi a rămas multă vreme principalul mijloc de limitare a ariei de extindere a îmbolnăvirilor. Spre sfârşitul anilor '40, preocupările sale în direcţia realizării unui vaccin antigripal îi asigurase o reputaţie de tânăr cercetător talentat şi de viitor.

La sfârşitul războiului, Salk s-a simţit tot mai mult atras de cercetările asupra poliomielitei, o boală devenită tulburător de comună; numai în 1952 se raportaseră 58 000 de cazuri. Cunoştinţele despre boală s-au acumulat încet, după ce s-a înţeles că virusul intră în circulaţia sanguină prin tractul digestiv. Unii dintre purtătorii virusului - cel mai adesea copii -aveau febră, dureri de cap, greaţă, plus alte câteva simptome care dispăreau de regulă în scurt timp.

Dar, în circa 2% din cazuri, virusul ajunge să invadeze membranele din jurul creierului, distrugând celulele care controlează nervii periferici sau alte funcţiuni. Rezultatul este paralizia, în diverse grade, iar uneori moartea. Victimele care supravieţuiesc sunt adesea handicapate sau trebuie să trăiască cu „plămâni de oţel" tot restul vieţii.

În 1947, Salk a fost numit profesor asociat la Şcoala Universitară de Medicină din Pittsburg şi director la Laboratorul de Cercetări Virusologice. Curând avea să se bucure de susţinerea financiară a Fundaţiei Naţionale pentru Paralizia Infantilă, care strângea fonduri din diferite acţiuni de caritate (celebrele Marşuri de Un Bănuţ). Prima parte a studiului lui Salk s-a ocupat de tipologia virusului. A reieşit că virusul are trei tulpini, pe care le-a numit Brunhilde, Lansing şi Leon.

Istoria virusului poliomielitei este foarte interesantă. Potrivit unor indicii, boala exista încă din Egiptul Antic, dar primele epidemii înregistrate de istorie s-au produs în Suedia în 1887. Poliomielita a apărut în Statele Unite în 1894, cu o epidemie în Comitatul Rutland, Vermont; în 1916 numărul cazurilor a crescut brusc de patru ori, ajungând la 27 000, dintre care 6000 cu sfârşit letal.
La vremea aceea s-a crezut că virusul se transmite pe calea aerului sau prin intermediul insectelor, iar imigranţii din zonele urbane sărace au fost consideraţi principalii vinovaţi. De fapt, virusul s-a dovedit a fi intestinal, iar epidemia a fost parţial generată de o campanie igienică fără precedent. Timp de sute de ani, cei mai mulţi copii au căpătat imunitate prin alăptarea la sân sau fuseseră expuşi de tineri virusului, fără efecte prea grave. Dar măsurile sanitare şi igienice, ca şi practica hrănirii cu biberonul au dus la scăderea imunităţii şi la o mai mare vulnerabilitate a copiilor sau adulţilor care ingerau virusul.

Câteva evenimente esenţiale au favorizat realizarea de către Salk a unui vaccin. Primul a avut loc în 1949, la Universitatea Harvard, unde John Enders a descoperit cum se poate creşte virusul oreionului în ţesuturi animale. Salk a adaptat tehnica la virusul poliomielitei, ajungând să crească toate cele trei tulpini ale acestuia în rinichi de maimuţe. Apoi, la Johns Hopkins University s-a descoperit că o formă moartă a virusului simula producerea de anticorpi în maimuţele folosite pentru experimente.

Acest fapt 1-a îndreptăţit pe Salk să presupună că vaccinul poliomielitei s-ar putea dezvolta în jurul unui virus total inactiv - o concepţie care venea în contradicţie cu opiniile „înţelepte" încetăţenite la acea epocă. Ideea că un microb slăbit poate să stimuleze mai bine imunitatea decât unul nou data încă de pe vremea lui Louis Pasteur şi continua să fie viu dezbătută (să amintim, totuşi, a sugerat recent Gerald L. Geison, că Pasteur pare să fi minţit când a spus că a folosit un virus cu activitate atenuată pentru vaccinul contra antraxului; de fapt, el a recurs la un virus mort).

Salk a îmbrăţişat ideea că virusul mort este mai eficient, urmărind cu perseverenţă producerea vaccinului pe această bază în pofida puternicei opoziţii a comunităţii ştiinţifice; această idee i-a adus triumful.

Susţinut de Fundaţia Naţională pentru Paralizia Infantilă - care aştepta cu nerăbdare producerea unui vaccin -, Salk a creat vaccinul care avea să-l facă celebru. Folosind toate cele trei tulpini ale virusului, pe care le-a distrus cu formaldehidă, el a mixat o fiertură din acestea într-o emulsie cremoasă, pe bază de ulei mineral. După ce a testat vaccinul pe maimuţe, a început, în 1952, teste clinice pe aproximativ 100 de copii şi adulţi.

Pentru a mări încrederea oamenilor în vaccinul lui, Salk s-a vaccinat pe el şi întreaga familie. În anul următor, el a coordonat testele efectuate pe 5000 de copii, iar în 1954 a început celebra sa campanie de vaccinare în masă; au fost vaccinaţi 200 000 de copii. Un an mai târziu, pe 12 aprilie 1955, s-a anunţat oficial că vaccinul este sigur şi eficient, iar în câţiva ani au fost administrate aproximativ 200 de milioane de doze. Incidenţa cazurilor de poliomielită a scăzut rapid.

Vaccinul nou-creat i-a conferit lui Salk o aură de erou. Astfel, la Hollywood s-a turnat filmul Povestea lui Jonas Salk, cu Marlon Brando în rolul principal. Salk şi familia lui au fost primiţi la Casa Albă, unde preşedintele Eisenhower 1-a numit „binefăcător al omenirii" şi le-a făcut cadou nişte bricege băieţeilor lui. Companiile farmaceutice s-au oferit să-1 facă cel mai bogat om al tuturor timpurilor. Salk a fost luat prin surprindere de mulţimea oamenilor care îşi exprimau recunoştinţa şi de ziarele care îi popularizau descoperirea. „Cea mai mare tragedie care mi se putea întâmpla a fost succesul acesta", avea să scrie Salk după aceea. „Mi-am dat seama imediat că voi fi un om terminat."

Era o exagerare, dar nu greşea întru totul. Salk nu era o figură a „establisment"-ului, ba chiar suportase unele efecte ale antisemitismului; în plus, nu a fost ales în Academia Naţională de Ştiinţe şi nici nu a primit Premiul Nobel. Chiar înainte de testarea vaccinului, ideea lui Salk de a folosi un virus mort a întâmpinat opoziţia categorică a lui Albert Sabin, eminent cercetător care descoperise multe din mecanismele de propagare a virusului. Rivalitatea dintre cei doi s-a amplificat ca urmare a tentativei lui Sabin de a bloca testele în masă din 1952; ulterior, acesta a făcut demersuri pentru interzicerea vaccinului atunci când un lot stricat a provocat moartea câtorva pacienţi.

Sabin a creat un vaccin propriu, cu administrare orală, care a fost disponibil inclusiv în Uniunea Sovietică, astfel că, în cele din urmă, popularitatea lui a depăşit-o pe cea a vaccinului lui Salk, chiar şi în Statele Unite. Participând la conferinţe medicale unde vaccinul lui Sabin câştiga teren, Salk avea să spună: „parcă şi-ar pune la cale propria asasinare". În final, Salk a ajuns la concluzia că ar trebui să facă eforturi mai mari pentru a recâştiga piaţa. Într-un articol din 1973 din New York Times, el avertiza împotriva pericolelor care însoţesc vaccinul lui Sabin, dar nu a fost luat în seamă.

Ulterior, Salk avea să înfiinţeze institutul care îi poartă numele. Construit după propriile instrucţiuni şi inaugurat în 1963, Institutul Salk pentru Studii Biologice din La Jolla, California, a devenit o prestigioasă instituţie, care a atras o întreagă pleiadă de oameni de ştiinţă. Salk însuşi a continuat să întreprindă cercetări originale în domeniile cancerului şi sclerozei multiple.

La începutul anilor 70, el a scris o serie de cărţi pe teme filozofice: Descoperirea omului, Anatomia realităţii, Supravieţuirea celor mai înţelepţi şi Ca un înger. „Înţelepciunea, concepută ca un nou tip de putere", scria Salk, „este o necesitate de prim rang pentru om. Acum, chiar mai mult decât înainte, ea este necesară ca fundament al sănătăţii lui, pentru a menţine viaţa însăşi pe această planetă, ca o alternativă la alienare şi disperare." În ultimul deceniu al vieţii lui, Salk a coordonat cercetările pentru obţinerea unui vaccin împotriva virusului imunodeficienţei dobândite la om (HIV).

Pentru un erou al medicinei, era firesc ca Salk să fie un împătimit de muncă, dar şi un om devotat familiei; cuvintele soţiei sale aveau să fie reproduse în Time: „Jonas, nu mă asculţi deloc!" Salk s-a căsătorit cu Donna Lindsay după absolvirea şcolii medicale, în 1939. Au rămas apropiaţi chiar şi după divorţul lor survenit în 1968. În 1970, Salk s-a căsătorit cu Francoise Gilot, actriţă şi fostă amantă a lui Pablo Picasso. Jonas Salk a murit pe 24 iunie 1995 în urma unui atac de cord.