La începutul secolului XX, Karl Landsteiner a descoperit o metodă de clasificare a sângelui uman cu consecinţe de anvergură asupra medicinei şi chirurgiei, ca şi în domeniul medicinei legale. În plus, Landsteiner avea să aducă şi alte contribuţii-cheie la domeniul imunologiei care se prefigura la acea dată.

El s-a implicat în izolarea virusului care provoca poliomielita şi a arătat cum ar trebui să fie studiat sifilisul pe animale. De asemenea, a explicat reacţia antigen-anticorp şi reacţiile alergice. Spre sfârşitul vieţii, el a descoperit factorul Rh în sânge, iar analizele efectuate ulterior au salvat vieţile multor copii afectaţi de boala Rhesus.

Dacă luăm în considerare o serie de inovaţii recente conjugate cu munca lui, cum ar fi vaccinul antipoliomielitic sau transplantul de organe, realizările lui Landsteiner ne apar ca nişte arhetipuri ale progresului în fiziologie şi medicină. Ele reprezintă puncte nodale, din care evoluează noi căi şi uneori se creează noi necesităţi.

Născut pe 14 iunie 1868 la Baden bei Wien, o suburbie a Vienei, Karl Landsteiner a fost fiul lui Leopold Landsteiner, un bine cunoscut ziarist şi editor austriac, şi al lui Fanny Hess. S-a înscris la Universitatea din Viena în 1885 şi a obţinut diploma de medic în 1891. Cariera lui medicală a fost marcată de marea sa pasiune pentru domeniul în spectaculoasă dezvoltare al chimiei, în care a şi făcut studii postuniversitare.

După studiile de la Universitatea din Wurzburg, sub îndrumarea celebrului chimist Emil Fischer, Landsteiner a continuat să înveţe în Germania chimia benzenului, apoi şi-a aprofundat cunoştinţele de chimie organică în Elveţia. Ulterior s-a întors în Austria şi a lucrat în departamentul de igienă al Universităţii din Viena. În 1897, a devenit asistentul directorului Institutului Anatomo-Patologic al Universităţii. În următorul deceniu, a dobândit vaste cunoştinţe despre boală, moarte şi anatomia umană. El a efectuat 3639 examinări post-mortem.

Dubla sa specializare, în medicină şi chimie, i-a permis lui Landsteiner să studieze îndeaproape compoziţia sângelui. În 1895, Jules Bordet descoperise tendinţa sângelui provenit de la diverse specii de a forma cheaguri atunci când era amestecat. Landsteiner a remarcat şi el aceeaşi „aglutinare" atunci când se combina sângele de la diferiţi oameni. Această informaţie apăruse într-o notă de subsol a unui articol publicat în 1900, dar importanţa acesteia nu i-a scăpat lui Landsteiner.

În anul următor, el descoperea că sângele uman se poate clasifica în trei grupe, fiecare conţinând o aglutinină specială, grupe pe care le-a denumit A, B şi C. (C avea să fie redenumită 0, iar o a patra grupă, AB, urma să fie descoperită ulterior.)

Sângele oricărui om aparţine uneia dintre aceste grupe; pe de altă parte, se poate demonstra că grupele apar în proporţii precise la diferite populaţii. În acelaşi timp, s-a demonstrat că aglutinarea nu se datorează vreunei boli, ci reprezintă o reacţie chimică obişnuită.

Semnificaţia descoperirii lui Landsteiner a fost recunoscută peste câţiva ani. În 1907 se efectuau primele transfuzii de sânge şi, împreună cu noile tehnici de anestezie, acestea făceau posibile noi intervenţii chirurgicale.

Trebuie făcută precizarea că relaţia dintre specificitatea sângelui uman şi procedurile invazive rămâne foarte puternică. Descoperirea de către Jean Dausset a „complexului histo-compatibilităţii", la mijlocul secolului XX, a ascuţit bisturiele chirurgilor: ea a deschis calea către transplantul de organe.

Atunci când a descoperit pentru prima oară grupele de sânge, Landsteiner nu bănuia existenţa unei componente moştenite. Dar legile eredităţii mendeliene, care au fost redescoperite la începutul secolului XX, aveau să se aplice curând şi grupelor de sânge.

Aceasta a dus în cele din urmă la genetica serologică, ce a furnizat tribunalelor, dar şi mamelor necăsătorite şi presupuşilor taţi, o metodă ştiinţifică credibilă de stabilire a paternităţii. Recunoscând individualitatea sângelui uman, Landsteiner avea să lanseze şi ideea de „amprentă serologică", iar în 1902 ţinea o prelegere pe această temă la Institutul de Medicină Legală din Viena.

Cariera ulterioară a lui Landsteiner avea să fie prodigioasă. Prin 1905, el inventa o metodă de infectare a maimuţelor cu sifilis, făcând posibile experimentele menite să contribuie la eradicarea acestei boli. Landsteiner a descoperit curând mecanismul proaspăt inventatului test Wassermann, folosit pentru detectarea sifilisului. Datorită demonstraţiei lui că un extract de inimă de animal poate înlocui antigenul extras în prealabil de la oameni, testul a început să fie folosit pe o scară mult mai largă.

Între 1908, când devine patolog-şef la Universitatea din Viena, şi sfârşitul primului război mondial, Landsteiner efectuează o serie de cercetări asupra poliomielitei. Injectând diverse animale cu o substanţă derivată din creier şi din coloana vertebrală a unei tinere victime a acestei boli, el a demonstrat că şi maimuţele pot prezenta simptomele bolii. În 1912, Landsteiner a formulat concluzia corectă: agentul care cauzează boala este un virus. Dar un vaccin eficient avea să fie creat abia peste patru decenii.

În anii '20, interesul lui Landsteiner s-a îndreptat către imunologie. În timpul recesiunii economice postbelice din Viena, el s-a mutat pentru trei ani în Olanda şi a lucrat la reacţia antigen-anticorp. A efectuat impresionante experimente asupra alergiei, aplicând la animale agenţii care provoacă dermatitele de contact la oameni, cu acelaşi rezultat iritant -, ceea ce i-a întărit convingerea că este vorba de o reacţie la un anticorp.

Încă mai important, în 1921, el şi colegii săi au demonstrat existenţa unor mici molecule care aveau să fie denumite „haptene" - importante componente pentru sinteza anticorpilor în organism. Acesta a fost primul pas major în lungul proces de înţelegere a sistemului imunitar uman.

În 1922, la invitaţia Institutului Rockefeller, Landsteiner s-a dus în Statele Unite, unde s-a şi stabilit. A publicat acolo Specificitatea reacţiilor serologice, text medical clasic apărut iniţial în Germania în 1936, cu trei ani înainte de a se pensiona oficial.

Totuşi, el a continuat să lucreze, iar în 1940 a demonstrat existenţa unui factor Rh în sânge, pe care l-a asociat cu deteriorările cerebrale sau chiar cu mortalitatea infantilă. Anticorpii apar în sângele unei mame cu Rh negativ ca reacţie la Rh-ul pozitiv al fătului. In utero, anticorpii mamei distrug celulele sanguine ale fătului, adesea cu consecinţe catastrofale. Cu ajutorul transfuziilor poate fi tratată incompatibilitatea Rh.

Landsteiner a primit în 1930 Premiul Nobel pentru descoperirea grupelor sanguine. El nu a apreciat niciodată faima sa în continuă creştere, aşa cum nu s-a acomodat niciodată cu viaţa la New York. S-a căsătorit cu Helene Wlasto în 1916, şi din mariajul lor a rezultat un copil, Ernst Karl. Deşi se spunea că are o fire mai degrabă timidă, Landsteiner a fost ales în 1929 preşedintele Societăţii Americane de Imunologie.

Evreu convertit în copilărie la catolicism, spre sfârşitul vieţii a ajuns obsedat de teama de Germania nazistă. Împreună cu soţia şi cu fiul său, care devenise şi el doctor, Landsteiner şi-a sărbătorit a 75-a aniversare pe 14 iunie 1943. A murit la scurt timp după aceea, pe 26 iunie, la două zile după un atac de cord suferit în timp ce lucra în laborator.

RECENT

Aspecte epidemilogice ale izbucnirilor cu boli diareice acute în Republica Moldova (Nadejda Gafin, Aliona Nastas, Ion Bîrcă, Adrian Cotelea, Vasile Sofronie)
02.01.2020

În articol sunt prezentate unele aspecte epidemiologice ale izbucnirilor cu boli diareice acute (BDA) în Republica Moldova în anii 2014-2 [ ... ]

Impactul asupra sănătății și cel socioeconomic al morbidității prin varicelă în Republica Moldova (Silvia Negară, Vasile Sofronie)
02.01.2020

A fost studiată și analizată epidemilogic morbiditatea prin varicelă în Republica Moldova în perioada 1985-2017. Studiul dat este unul [ ... ]

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment