Konrad Lorenz este celebru pentru cărţile sale de popularizare ştiinţifică precum Despre agresiune, Omul întâlneşte clinele şi Inelul regelui Solomon. Dar el este şi unul dintre fondatorii etologiei, adică al studiului comportamentului animalelor, în principal în mediul lor natural, din perspectiva evoluţiei.

În spatele imaginii populare a lui Konrad Lorenz - o fotografie foarte cunoscută îl prezintă urmat de un cârd de gâşte dispuse într-un singur şir - se află omul de ştiinţă care a demonstrat că o mare diversitate de comportamente pot fi considerate ca fiind programate genetic şi induse de mediu. Puternicele şi originalele lui generalizări au stimulat cercetarea în genetică, biologia evoluţiei şi psihologia. Concomitent, Lorenz a înţeles atât complexa interacţiune între organism şi mediu, cât şi simplitatea ei fundamentală.

Născut la Viena pe 7 noiembrie 1903, Konrad Zacharias Lorenz a fost fiul Emmei Lecher şi al lui Adolf Lorenz, celebru chirurg ortoped, descoperitorul unei metode simple de tratare a unei forme comune de deformare congenitală a şoldului. Adolf Lorenz, care a fost la rândul său foarte aproape de decernarea unui Premiu Nobel, a devenit un celebru milionar după ce a tratat fiica unui industriaş din domeniul conservelor de carne din Chicago.

La Altenburg, reşedinţa de vară amplasată în valea Dunării, Konrad, copil zvăpăiat şi pus pe şotii, a îndrăgit de mic animalele, ceea ce 1-a determinat să îmbrăţişeze cariera de naturalist. La Viena, el a primit o instruire de tip liberal, la Schottengymnasium.

Deşi Konrad era interesat de zoologie (se spune că la vârsta de 10 ani îl citise pe Charles Darwin, tatăl lui dorea ca el să devină medic. După un semestru la Universitatea Columbia - unde a văzut pentru prima oară cromozomi în laboratorul lui Thomas Hunt Morgan - Lorenz s-a întors în Europa ca să studieze medicina la Universitatea din Viena. Dar n-a renunţat la pasiunea sa pentru studiul animalelor, mai ales al păsărilor. Tatăl lui avea să scrie mai târziu: „Konrad... prefera ornitologia practicii medicale. Nu am fost deloc entuziasmat de alegerea lui şi l-am iritat foarte tare atunci când am spus că nu are importanţă să ştii că un bâtlan e mai prost sau mai puţin prost decât se crezuse anterior".

După ce şi-a luat diploma în medicină, în 1928, Lorenz a refuzat să practice meseria. A preferat să ocupe un post de lector la departamentul de anatomie al Universităţii din Viena, iar în 1933 şi-a luat doctoratul în zoologie. La Institutul Anatomic al Universităţii, el a devenit protejatul bine cunoscutului anatomist Ferdinand Hochstetter.

Lorenz era fascinat de posibilitatea de a detecta o descendenţă evolutivă prin simpla studiere a structurii fizice, lucru pe care îl încercase şi Hochstetter prin anatomia sa comparată. Lorenz începuse să creadă că această metodă „se aplică modelelor comportamentale, ca şi structurii anatomice". Această idee avea să devină punctul de pornire pentru activitatea lui ulterioară.

„Anii cu gâşte" din perioada 1934-1938 au marcat atât o abordare experimentală originală, cât şi apariţia unui cadru teoretic. Studiind gâsca cenuşie în mediul ei natural, pe domeniul familiei sale din Altenburg, Lorenz a devenit mama adoptivă a unor păsări. Motivaţia lui o constituia observarea îndeaproape a comportamentului acestora. Astfel, el a putut urmări tiparele de creştere, ritualurile de curtare, împerecherea şi cuibăritul. Atunci când bobocii ieşiţi din ouăle clocite au dat ochii cu el pentru prima oară - putea fi vorba de oricare alt obiect, după cum avea să observe ulterior - ei l-au tratat ca pe mama lor.

După cum a reieşit mai apoi, gâsca cenuşie este foarte potrivită pentru studiu, pentru că alte păsări nu numai că se ataşează de mama-surogat, dar în cele din urmă încep s-o curteze şi să-i facă avansuri sexuale. Lorenz a inventat termenul de „imprimare" sau „ştanţare" pentru a generaliza acest comportament neonatal.

În 1936, Lorenz s-a întâlnit cu Nikolaas Tinbergen, un behaviorist al animalelor, ale cărui vederi erau remarcabil de asemănătoare cu ale lui, iar cei doi au început o colaborare fructuoasă, bazată pe o strânsă relaţie de prietenie. Rezultatul conlucrării lor s-a concretizat într-o conceptualizare mai aprofundată a strategiilor de bază folosite de animale pentru a se acomoda cu mediul în nenumărate feluri. Ei au demonstrat că animalele nu numai că au tipare de învăţare complexe, preprogramate, cum ar fi „ştanţarea", dar şi programe de formare a unor caracteristici condiţionate genetic.

De pildă, păsările vor cânta, dar mai întâi trebuie să se familiarizeze cu trilurile semenelor lor. În plus „declanşatorii înnăscuţi" sau „stimulii-semne" sunt nişte replici care, o dată percepute, vor declanşa nişte tipare de reacţie. Stimulii simbolici sunt de obicei legaţi de vânătoare, de evitarea prădătorilor sau de comunicare.

De pildă, un măcăleandru, recunoscând în culoarea roşie un mascul intrus, va ataca orice mănunchi de pene roşii. Ca şi Edward O. Wilson, el a descoperit că o furnică plecată în căutarea hranei va lăsa pe sol o urmă odorizată pentru a le ghida pe celelalte. Descrierea şi elucidarea acestor strategii, care se întâlnesc la un spectru larg de animale, ca şi la insecte, au avut loc pe parcursul mai multor ani şi în cele din urmă au consolidat prestigiul etologiei.

O serie de biologi ai secolului XX au ajuns la concluzia că e dificil de separat gândirea ştiinţifică de influenţa politicii, iar cazul lui Konrad Lorenz este elocvent în acest sens. În 1940, el a publicat o lucrare în care afirma că domesticirea animalelor de către oameni reprezintă un pericol de degradare genetică şi pentru unii, şi pentru ceilalţi. Într-un stil care ar putea fi descris drept pronazist, Lorenz vorbea despre „arta decadentă" şi făcea apel la „selecţia pentru tărie, eroism, utilitate socială".

El scria: „ideea rasistă ca bază a statului nostru [german] a îndeplinit multe deziderate în această privinţă". Ulterior, Lorenz avea să fie aspru criticat pentru această lucrare, pe care a pretins că a scris-o spre a fi pe placul autorităţilor naziste. Deşi şi-a temperat entuziasmul iniţial, Lorenz a continuat să susţină că „domesticirea [animalelor] este o ameninţare la adresa omenirii".

La Universitatea din Viena, Lorenz a fost lector de anatomie comparată şi psihologie animală din 1937 până în 1940. El a devenit apoi pentru scurt timp şeful catedrei de psihologie generală la Universitatea Albertus. În timpul celui de-al doilea război mondial a lucrat într-un spital psihiatric, după care a plecat pe Frontul de Est, unde a fost capturat de sovietici. Deşi nu a suferit prea multe privaţiuni în perioada prizonieratului, detenţia lui s-a prelungit încă mult timp după sfârşitul războiului; a fost eliberat abia la începutul lui 1948.

La întoarcerea în Germania, el a reînceput cercetările la Altenburg. După câţiva ani de lipsuri financiare, a obţinut fonduri din partea Institutului Max Planck pentru a înfiinţa un centru pentru studiul fiziologiei comportamentale. În 1955 a început construirea Institutului Max Planck pentru Fiziologie Comportamentală în mediul bucolic al Districtului Lacurilor din Germania. Lorenz a lucrat acolo din 1958 până în 1973, apoi s-a întors în Austria, unde a fost bine primit la Institutul pentru Cercetări în Comportamentul Comparat.

Reputaţia lui a continuat să crească pe măsură ce etiologia s-a impus în Europa şi ulterior în Statele Unite, unde influenţa ei a fost iniţial atenuată de behaviorism. În 1973, Lorenz a primit Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină, împreună cu Tinbergen şi Karl von Frisch, pentru „descoperirile lor privind organizarea tiparelor comportamentale individuale şi sociale". A fost primul premiu Nobel acordat unui cercetător în domeniul ştiinţelor comportamentale.

În anii '50, Lorenz a scris Omul întâlneşte câinele, prima dintre cele câteva cărţi care aveau să-l transforme într-un autor îndrăgit. Inelul regelui Solomon va ajunge chiar un best-seller. Dar poate cea mai citită carte a lui a fost Despre agresiune, publicată în 1966. Pornind de la studiile sale asupra animalelor, Lorenz descrie agresiunea la animale şi continuă extrapolând-o la oameni. El considera agresivitatea drept un „instinct de luptător" care este util unei specii din punct de vedere genetic în termeni de teritoriu şi de supravieţuire. La oameni, agresivitatea ar servi unor funcţii similare; după părerea lui Lorenz, „inventarea armelor artificiale a răsturnat echilibrul potenţialului de a ucide şi inhibiţiile sociale". Speculaţiile autorului cu privire la caracterul înnăscut şi legitimitatea comportamentului agresiv au făcut din Despre agresiune o carte controversată.

Personalitate infatuată şi complexă - după cum reiese din lectura cărţilor lui cu o largă audienţă -, Lorenz s-a bucurat de faima pe care i-a rezervat-o mai târziu viaţa. Dar biograful lui, Alec Nisbett, scrie că Lorenz „susţine [în acelaşi timp] umilinţa şi proclamă ideea că simţul umorului este una din marile calităţi ale omului, pentru că nici un om înzestrat cu simţul umorului nu poate fi megaloman şi, inevitabil, ajunge să fie umil". În tinereţe, el s-a îndrăgostit de o prietenă din copilărie, Margarethe Gebhart, cu care s-a şi căsătorit în cele din urmă.

Lorenz se aştepta să trăiască nouăzeci şi doi de ani, vârsta la care murise tatăl său. Dar avea să trăiască şi să lucreze la Altenburg doar până pe 27 februarie 1989, când a murit din cauza unei insuficienţe renale; împlinise vârsta de optzeci şi trei de ani.

Este greu să-l plasezi pe Lorenz într-un panteon al realizărilor ştiinţifice. El a stimulat foarte multe cercetări şi a lansat o provocare care s-a dovedit fructuoasă behaviorismului, deşi nu a contribuit direct la progresul teoriei moderne a evoluţiei. Influenţa lui asupra dezvoltării sociobiologiei este clară, dar teoria lui referitoare la instinct nu a fost acceptată. „A studiat animalele de dragul animalelor", scrie Nikolaas Tinbergen, „mai degrabă decât ca pe nişte subiecţi convenabili în teste controlate, în condiţii foarte restrictive de laborator.

El a impus statutul observaţiilor efectuate asupra evenimentelor complexe drept o parte validă, respectabilă şi foarte sofisticată a demersului ştiinţific." Şi, ceea ce e mai important, influenţa generalizărilor fundamentale ale lui Lorenz în privinţa relaţiei reciproce dintre înzestrarea genetică şi mediu se face simţită mult dincolo de graniţele etologiei.