Mahomed (571-632 d. Hr.). Predicator arab.

Exaltare, energie şi realism: un lider model
Mahomed a ştiut să unească simţul ascuţit al raţiunii de stat cu un misticism militant pentru a propune triburilor arabe un sistem religios în acelaşi timp simplu şi complet. Reuşita lui a fost fulgerătoare.

Mahomed (Muhammad, în arabă) era un orfan provenit dintr-o familie de negustori şi crescut de unchiul lui. El trăia în oraşul Mecca, a cărui activitate principală se referea la o anumită formă de turism religios: notabilităţile şi negustorii locali profitau, într-adevăr, de fluxul de pelerini veniţi să venereze un monument păgîn, Kaaba.

„Piatra neagră"
Era vorba de o construcţie aproape pătrată, de 13 metri pe 12 metri, înaltă de aproximativ 17 metri. în colţul de la sud-est al acestui cub de cărămizi (kaaba înseamnă „cub" în arabă), la 1,5 metri de sol, era încastrat un bloc de origine meteoritică de culoare roşie închisă, aproape neagră, obiect de rituri superstiţioase datorită provenienţei „divine", în celelalte colţuri ale edificiului tronau idolul Al Illal, zeu totemic al tribului conducător local (pe care Mahomed l-a numit apoi Allah), şi idolii celor două fiice ale sale.

Cultul lui Al Illal („divinitate" în araba veche), al celor două fete şi al pietrei roşii era un prilej de adunări ale pelerinilor deosebit de lucrative.
Or, Mahomed, în timpul discuţiilor lui la Mecca cu călătorii veniţi aici în scopuri negustoreşti, avusese numeroase contacte cu diverse comunităţi evreieşti şi creştine. El admira rigoarea monoteismului iudaic şi rectitudinea morală a creştinilor aflaţi în număr mare în Arabia.

Puţin cîte puţin, Mahomed a dobîndit convingerea că credinţa într-un singur Dumnezeu era singura care putea reda forţa poporului său, pe care îl considera înapoiat şi idolatru. Corupţia generalizată a notabilităţilor, anarhia politică a sistemului tribal, decadenţa riturilor păgîne rudimentare cereau, după el, o nouă religie, de unde ar decurge pentru poporul arab o glorie niciodată atinsă.

Abia la patruzeci de ani Mohamed a avut revelaţia misiunii sale. Sigur pe dreptul său, convins că a primit de la arhanghelul Gabriel (Djibril în arabă) ordinul de a-l realiza, el a început o critică violentă a riturilor al căror centru era Kaaba.

Recucerirea Meccăi
Considerat la început ca un simplu iluminat din cauza convulsiilor pe care le avea în timpul viziunilor sale, Mahomed a fost tratat cu dispreţ. Dar, încetul cu încetul, patosul lui înflăcărat şi reputaţia lui de integritate au cîştigat numeroşi discipoli pentru cauza lui.

Notabilităţile oraşului au declanşat atunci o violentă persecuţie care i-a constrîns pe partizanii lui Mahomed la un exil forţat. Pe 16 iulie 622, şaptezeci de familii de musilim („cei care au făcut pace cu Allah" în arabă) au plecat la Medina. Această zi a fost considerată ulterior ca începutul primului an 0 al calendarului musulman. Fuga („hegire", din cuvîntul arab hidjra, „emigrare") a fost un mare şoc pentru adepţii noii credinţe, care au trebuit să-şi părăsească casa, prietenii, meseria şi, adesea, chiar o parte a familiei neconvertite.

La Medina, unindu-şi forţele, Mahomed a trăit opt ani ca şef războinic. El a asigurat supravieţuirea comunităţii islamice lansînd şaizeci şi cinci de raiduri şi campanii militare împotriva caravanelor duşmanilor lui din Mecca. Bătălia de la uedul Badr, din 623, a fost un eşec grav pentru adversarii săi: întreaga caravană s-a predat războinicilor Islamului şi gărzile înarmate au fost ucise sau capturate.

In paralel cu acest război sfînt împotriva partizanilor idolatriei, Mahomed continua anevoioasa muncă de elaborare a doctrinei sale. Bunul-simţ şi generozitatea sa făceau minuni şi locuitorii Medinei se raliau în masă la preceptele sale cu sprijinul evreilor şi al creştinilor locali care vedeau în Islam un impuls monoteist nesperat într-o ţară în care superstiţia păgînă domnea peste tot.

Mesajul moral şi religios al lui Mahomed era dublat de un ideal egalitar care aduna sub flamura noii credinţe majoritatea beduinilor săraci şi a meşteşugarilor din oraşe, ca şi a sclavilor. Disputa de la Kaaba, la Mecca, stabilise clar clivajul social între notabilităţile idolatre şi musulmanii săraci, între anii 622 şi 630, peste 200 de familii au venit în tabăra lui Mahomed şi au părăsit oraşul.

După şase ani de încăierări sau de bătălii în toată regula, Mahomed s-a prezentat sub zidurile Meccăi în anul 628 pentru a efectua - în mod oficial -un pelerinaj la Kaaba! A fost semnat un armistiţiu pe care musulmanii l-au încălcat în anul 630 şi au cucerit oraşul aproape fără luptă. Pentru a-i menaja pe învinşi, Mahomed a menţinut cultul Kaabei pe care, zicea el, o construise Abraham, dar a pus să fie distruşi toţi idolii. întreaga Arabie a trecut la noua credinţă.

Coranul unificator
Succesul Islamului a fost rapid şi durabil. Doctrina musulmană a ridicat nivelul spiritual al unui popor idolatru, sfişiat din punct de vedere politic de neîncetate şi costisitoare războaie tribale. Mahomed a transformat cîte va sute de mii de beduini în stăpînii unui imens univers.

Astăzi, peste o jumătate de miliard de oameni respectă obligaţiile Islamului şi aderă la principala lor profesiune de credinţă: „Dumnezeu este unic şi Mahomed este trimisul lui Dumnezeu." Bilanţul istoric al acţiunii misionare a lui Mahomed este, deci, considerabil. El ţine atît de personalitatea excepţională a Profetului, cît şi de calitatea construcţiei doctrinale al cărui singur autor este, după toate aparenţele.

In ciuda ambiguităţii sale aparente, Coranul rămîne coerent în marile sale linii: tratat de morală individuală şi socială, manual de teologie, poetic pe alocuri, familiar sau ornamentat, cartea lui se citeşte atît in extenso, cît şi pe mici fragmente. Caracterul popular al acestei lucrări (toţi musulmanii citesc Coranul sau îi învaţă pe de rost, mulţi dintre ei necitind nimic altceva!) ţine de faptul că Mahomed era, probabil, analfabet. Secretarul său, Zaid, fost sclav eliberat, scria cuvintele după dictare.

Scris de pe o zi pe alta, Coranul rămîne accesibil chiar în pasajele sale cele mai teoretice. Plin de bun-simţ şi de umor, uneori sever şi peremptoriu, emfatic şi bombastic în manieră orientală, stilul Coranului este acela al unui mistic mai curînd îngăduitor care, uneori, se entuziasmează vorbind sus şi tare sau care se lasă în voia unor sfaturi foarte concrete despre unele detalii ale vieţii cotidiene foarte îndepărtate de teologie.

Inteligent, tenace, revoltat în mod sincer de corupţia notabilităţilor şi de prostia riturilor idolatre, Mohamed a oferit exemplul unei vieţi austere: căsuţa lui din chirpici de la Medina avea drept uşă o piele de capră. Hrănindu-se cu smochine şi pîine de orez, profetul Islamului mărturisea o înclinaţie puternică pentru tot ce înseamnă dragoste. Era elegant şi se machia cu grijă. Trăgînd după el cămila în văzul tuturor, el îşi dicta reflecţiile lui Zaid, acceptînd toate invitaţiile la cină, inclusiv din partea evreilor şi a sclavilor. In schimb, a fost aspru cu femeile pe care spunea că le adoră, şi cu duşmanii săi pe care considera că e normal să-i urască în calitatea lui de şef războinic.

Ingrijindu-se de misiunea lui unificatoare, deopotrivă mistică şi realistă, Mahomed a exaltat valorile bărbăţiei pentru a-şi atrage de partea lui pe războinici şi i-a ridicat în slăvi pe săraci pentru a şi-i face partizani. Islamul rămîne, şi astăzi, ultima dintre ideologiile combatante.

Idolatrie prelslamică
Arabia înainte de Ma-homed era dominată de un politeism pestriţ alcătuit dintr-un amestec de zei străvechi semitici, de divinităţi astrologice, de genii şi de demoni diverşi asociaţi unor triburi sau unor localităţi precise.

Numele lui Allah, impus de Mahomed, provine, în realitate, din numele unui zeu totemic al tribului coraişiţilor care exploatau Kaaba, la Mecca. Deşi tondatorul islamului a fost în mod violent ostil acestei mitologii păgîne, el a ştiut, prin abilitate politică, să apere Kaaba şi să integreze „spiritele" în teologia sa. Concesie comparabilă celei făcute de creştinism, cu mulţimea lui de îngeri şi de sfinţi...

Revelaţia de la Hira
Sub influenţa iudaismului, Mahomed adoptase practica postului. Işi făcuse aşadar obiceiul de a se retrage timp de o lună în fiecare an într-o grotă de la Hira, lîngă Mecca.

Aici, în 610, în timpul uneia din nopţile sale de meditare înfrigurată de lipsuri, a avut o viziune înspăimântătoare: îngerul Gabriel i-a apărut şi i-a poruncit să mărturisească în faţa tuturor că nu există decît un singur Dumnezeu. Mahomed a părăsit în fugă grota şi s-aîntors acasă unde s-a ascuns sub o pătură. Apariţia s-a repetat şi Mahomed, încurajat de apropiaţii săi, a fost convins de autenticitatea viziunilor sale. A început atunci să predice în public.

O carte postumă
In timpul vieţii, Mahomed nu „a publicat" nimic. Abia după 656 credincioşii săi au putut avea acces la o ediţie completă a sentinţelor Profetului. Cu ajutorul notelor lui Zaid înscrise pe pergament, pe nişte mici suluri de frunză de palmier, pe bucăţele de piele şi pe oscioare, doctorii credinţei, după ce au pus să se recitească ceea ce ştiau ultimilor credincioşi supravieţuitori care îl cunoscuseră pe Mahomed, au publicat o ediţie definitivă, clasînd cele o sută paisprezece versete (capitole) în ordinea descrescătoare a volumului. Ordinea nu este nici logică, nici cronologică, însă cartea abundă în remarci care permit definirea unei etici colective întemeiate pe cooperare, con-strîngere, obicei şi credinţă. El este considerat drept cel mai reuşit text literar din vechea Arabie.