Mao Tzedun (1893-1976) a contribuit la preluarea puterii de către partidul comunist în China şi în următorii douăzeci şi şapte de ani a transformat radical viaţa populaţiei chineze.

Mao s-a născut în 1893, în satul Shaoshan din provincia Hunan, în familia unui ţăran înstărit. În 1911, când Mao avea optsprezece ani şi era student, a izbucnit o revoltă împotriva decadentei dinastii Ţin, care conducea China din secolul al XVII-lea. în câteva luni, guvernul imperial a fost răsturnat şi China a devenit republică. Din păcate, conducătorii mişcării nu au reuşit să formeze un guvern puternic şi unitar; revoluţia în sine a inaugurat o perioadă de instabilitate şi război civil, care a durat practic până în 1949.

În tinereţe, Mao s-a simţit atras de partidele de stânga şi în 1920 era deja un marxist convins. În 1921 s-a numărat printre cei doisprezece fondatori ai partidului comunist chinez. Dar ascensiunea sa spre funcţiile de conducere din partid a fost destul de lentă, astfel că abia în 1935 a devenit liderul partidului.

Între timp, partidul comunist chinez se angajase încet, dar neabătut, pe un drum lung spre putere. Partidul a suferit grave înfrângeri în 1927 şi 1934, dar a reuşit să le depăşească. După 1935, sub conducerea lui Mao, forţa partidului a crescut constant. În 1947 s-a confruntat cu guvernul naţionalist al lui Cian Kai-şi (Jiang Jieshi). În 1949, a ieşit victorios şi comuniştii au pus stăpânire pe întreaga Chină.

China pe care trebuia s-o guverneze Mao, ca şef al partidului, fusese sfâşiată de nenumărate războaie în ultimii treizeci şi opt de ani. Era o ţară săracă, subdezvoltată, cu milioane de ţărani analfabeţi. Mao avea deja cincizeci şi şase de ani, şi lumea îşi închipuia că se afla la sfârşitul carierei sale.

De fapt, marea lui influenţă începea să se exercite abia de atunci. La moartea sa, în 1976, politica maoistă transformase China. În primul rând s-a înregistrat o modernizare generală a ţării. Mao a iniţiat o industrializare rapidă, combinată cu mari îmbunătăţiri în sistemul de sănătate şi educaţional.

Cea de-a doua realizare a guvernului maoist a constituit-o transformarea sistemului economic al Chinei din capitalist în socialist. Însă, la câţiva ani de la moartea lui Mao, succesorul său (Deng Xiaoping) a început să introducă diverse elemente ale economiei de piaţă în China. Nu ştim încă până unde va merge acest proces, dar nu ar fi imposibil ca, în cinci sau zece ani, China să abandoneze socialismul şi să devină din nou o naţiune capitalistă. Prin urmare, politica economică a lui Mao nu mai prezintă aceeaşi importanţă ca în trecut.

Mao a crezut iniţial că muncitorii industriali de la oraş vor furniza o bază solidă pentru partidul comunist, o idee în ton cu gândirea lui Marx. Însă, în jurul anului 1925, Mao a ajuns la concluzia că, cel puţin în China, principalul ajutor va veni din partea ţărănimii. Ca atare în timpul îndelungatei lupte pentru putere cu naţionaliştii, cartierul general al lui Mao a fost întotdeauna la ţară. N-a renunţat la această idee când a devenit şef al statului. Astfel, în timp ce Stalin, în Rusia, stimula dezvoltarea industrială, Mao punea accentul principal pe sectorul agricol. Cu toate acestea, producţia industrială a Chinei a cunoscut o creştere evidentă sub conducerea lui Mao.

Bineînţeles, din punct de vedere politic, Mao a instituit un sistem totalitar cumplit. Cel puţin douăzeci de milioane de chinezi - dacă nu chiar treizeci de milioane - au pierit din cauza regimului lui Mao, după toate probabilităţile perioada sa de conducere fiind cea mai sângeroasă din istoria omenirii. (Doar Hitler, Stalin şi Genghis-Han se pot compara cu Mao în această privinţă.) După moartea lui Mao s-a produs o oarecare liberalizare, dar încercările de convertire a Chinei într-o ţară democratică au fost reprimate de Deng Xiaoping, uneori chiar sângeros - concludent în acest sens fiind masacrul din iunie 1989, din Piaţa Tiananmen, de la Beijing.

Bineînţeles, nu toate hotărârile guvernului comunist chinez îi aparţin lui Mao. Nu a condus niciodată de unul singur ca Stalin, în Uniunea Sovietică. Cu toate acestea, Mao a fost de departe cea mai reprezentativă figură a guvernului chinez din 1949 până la moartea sa, în 1976.

Un singur proiect, „marele salt înainte", de la sfârşitul anilor 1950, pare că-i aparţine în întregime. Mulţi cercetători consideră că acel proiect, care punea accentul pe metode de producţie intensive, aplicabile doar în comune rurale, a reprezentat un eşec. (În final a fost abandonat.) Un alt proiect susţinut de Mao, în ciuda protestelor celorlalţi lideri chinezi, l-a constituit „Marea Revoluţie Culturală Proletară" de la sfârşitul anilor 1960. Aceasta a marcat o răsturnare majoră, declanşând un fel de război civil între Mao şi susţinătorii săi, pe de o parte, şi birocraţii partidului comunist, pe de alta.

Este interesant de remarcat faptul că Mao, care avea deja peste şaizeci şi cinci de ani când a început „marele salt înainte", trecuse de şaptezeci când a instituit „Revoluţia Culturală" şi avea aproape optzeci când şi-a schimbat radical politica, iniţiind apropierea de Statele Unite.

Întotdeauna pare mai greu de estimat influenţa pe termen lung a unei personalităţi politice recente. În prima ediţie a acestei cărţi i-am dat o importanţă mai mare lui Mao, deoarece credeam că sistemul comunist instaurat de el în China va dăinui mult timp. Acum însă, se pare că China este pe cale să abandoneze socialismul, iar sistemul politic dictatorial instituit de Mao, deşi încă mai funcţionează, s-a şubrezit în mare măsură.

Cea mai firească pare apropierea dintre Mao şi Lenin, care a trăit şi el în secolul al XX-lea. Amândoi au instituit marxismul în propria ţara lor. La prima vedere, am fi tentaţi să-l considerăm pe Mao mai important decât Lenin. La urma urmei, China are o populaţie de trei ori mai numeroasă decât cea a Uniunii Sovietice. Dar Lenin a trăit înaintea lui Mao, a fost un exemplu pentru el şi i-a influenţat considerabil gândirea. În plus, prin crearea primului stat comunist din lume, Lenin a exercitat o înrâurire mondială imensă, incomparabilă cu cea a lui Mao.