În 1898, Marie Curie, împreună cu soţul său, Pierre, au izolat două noi elemente, pe care le-a denumit radiu şi poloniu, din mineralul numit plehbendă, care se găseşte în diferite regiuni ale globului pământesc. Ea şi-a dat seama că proprietăţile lor neobişnuite - strălucirea spontană şi capacitatea de a invada alte substanţe - se datorau mai degrabă unor reacţii atomice decât unor procese chimice.

Această descoperire, care a deschis calea teoriei dezintegrării radioactive, a avut loc concomitent cu altele referitoare la natura atomilor şi a electromagnetismului - cu câţiva ani în urmă fusese descoperit electronul - şi a avut o importanţă esenţială pentru fizica nucleară. Doamna Curie a fost, pentru a-l cita pe Abraham Pais, „o personalitate energică şi probabil obsesivă, căreia îi revine meritul de a fi principalul iniţiator al radiochimiei".

Marie Curie, pe numele de fată Maria Sklodowska, s-a născut la Varşovia în ziua de 7 noiembrie 1867, fiind cel mai mic dintre cei cinci copii ai soţilor Wladyslaw şi Bronislawa Sklodowski. Tatăl ei, membru al unei nobilimi aflate în declin, era profesor de fizică, iar mama ei a fost directoarea unei şcoli cu pensiune, până când a pierit răpusă de tuberculoză, lăsând-o orfană pe Marie la vârsta de zece ani.

Din cauza insuficienţei sale respiratorii, Bronislawa nu avea puterea să-şi manifeste afecţiunea faţă de progeniturile sale, aşa că nu e surprinzător faptul că, la rândul său, Marie a avut o atitudine distantă faţă de copiii ei.

Moartea Bronislawei, o catolică ferventă, i-a provocat lui Marie o depresie puternică şi i-a stârnit revolta împotriva religiei, transformând-o într-o atee până la sfârşitul vieţii. Educaţia lui Marie Curie constituie o ilustrare a hotărârii şi a triumfului asupra a tot felul de adversităţi. Pe atunci, Polonia nu era independentă, ci o provincie a Imperiului Rus, care încerca să suprime cultura poloneză.

Crescând într-o asemenea perioadă, Marie a fost tratată mizerabil în gimnaziu şi n-a avut acces la o educaţie superioară, deşi rezultatele ei şcolare erau excelente. In consecinţă, după absolvirea gimnaziului în 1883, ea s-a asociat cu organizaţia subversivă, clandestină şi feministă Universitatea Ambulantă. În 1886, la optsprezece ani, a început să lucreze ca guvernantă în baza unei înţelegeri cu sora sa Bronia, pentru a-şi putea continua studiile la Paris.

In 1891 s-a mutat la Paris, unde s-a înscris la universitate. A fost prima femeie care a primit licenţa în fizică la Sorbona, absolvind "magna cum laude" în 1893, pentru ca după numai un an să-şi ia şi licenţa în matematică. Timiditatea firească pentru o nou-venită într-o ţară precum Franţa a împiedicat-o să lege multe prietenii, dar chiar şi aşa a reuşit să atragă atenţia asupra sa. Când un iubit bolnav de dragul ei a înghiţit laudanum ca să-i demonstreze cât de mult ţine la ea, Marie a remarcat sec că ceva nu era în ordine cu priorităţile lui.

Deşi iniţial îşi propusese să revină în Polonia după terminarea studiilor, o scurtă călătorie acasă în 1894 a convins-o de inutilitatea unei repatrieri izvorâte din dorinţa de a contribui la mai binele ţării. A decis să rămână în Franţa, unde îl cunoscuse între timp pe Pierre Curie. Având opt ani mai mult decât ea, Pierre conducea laboratorul de la Ecole de Physique et Chimie.

„Am început o conversaţie care în scurt timp a devenit prietenoasă...", avea să scrie Marie după câţiva ani. „În pofida diferenţelor dintre ţările noastre, între concepţiile lui şi ideile mele exista o asemănare surprinzătoare.." Cei doi s-au căsătorit în 1895 în cadrul unei ceremonii laice - nu au avut inele de nuntă - şi în loc de lună de miere au făcut o excursie cu bicicletele prin satele Franţei.

Când s-a căsătorit cu Marie, Pierre Curie era un chimist preţuit, dar prost remunerat. În 1880, împreună cu fratele său, Joseph, el descoperise efectul piezoelectric (producerea de electricitate de către un cristal supus unei presiuni) şi, de asemenea, studiase magnetismul. Teza sa de doctorat despre „Proprietăţile magnetice ale corpurilor la diferite temperaturi" a reprezentat o contribuţie importantă la dezvoltarea fizicii.

A fost admirat de Lordul Kelvin şi a lucrat cu pasiune şi devotament în cercetare. În multe privinţe un caracter admirabil, se pare că Pierre era departe de a fi ambiţios. Marie avea să scrie mai târziu: „Nu puteai să te lansezi într-o dispută cu el pentru că nu era în stare să se înfurie". După căsătorie, cei doi au locuit la Paris pe Rue de la Glaciere, într-un apartament sărăcăcios mobilat, deoarece tinerei soţii nu-i plăcea să facă menaj.

Descoperirea razelor X în 1895 de către Wilhelm Rontgen şi cercetările efectuate de Henri Becquerel asupra misterioaselor proprietăţi ale uraniului au influenţat dramatic atât evoluţia fizicii, cât şi viaţa lui Marie Curie. În 1897 ea şi-a ales ca temă de doctorat studiul radiaţiilor lui Becquerel.

A început să măsoare proprietăţile uraniului şi a testat diferite minerale care conţin uraniu. O probă de plehbendă, substanţă care se extrăgea din mine de un secol în regiunea Joachimstahl din Germania, s-a dovedit, surprinzător, mai activă decât uraniul lui Becquerel. Când Curie a descoperit că şi elementul toriu este radioactiv, misterul s-a accentuat. Marie a întocmit raportul privind cercetările sale în aprilie 1898, iar într-un alt articol publicat în iulie soţii Curie au anunţat descoperirea unei substanţe pe care o denumiseră poloniu.

După toate aparenţele, razele lui Becquerel nu reprezentau o simplă curiozitate manifestată de unele substanţe, ci făceau parte dintr-un fenomen mai larg al naturii. Soţii Curie au propus ca acest fenomen să se numească „radioactivitate”.

Strădaniile soţilor Curie de a extrage din plehbendă noul element, până atunci neidentificat - radiul, au devenit o parte a unei legende ştiinţifice. Lucrând zi şi noapte într-un şopron cu acoperişul spart, avea să scrie ulterior Marie, ea şi Pierre „au avut de înfruntat un handicap teribil din cauza condiţiilor inadecvate, a lipsei unui laborator, a crizei de bani şi de personal". Cu toate acestea, în pofida muncii epuizante, „ne plimbam vorbind despre munca noastră, prezentă şi viitoare. Când ne era frig, o ceaşcă de ceai, băută lângă cuptor, ne înveselea. Trăiam într-un fel de transă, asemănătoare stării de vis".

În 1900, soţii Curie şi-au sintetizat munca într-un articol prezentat la Congresul Internaţional de Fizică. In încheiere, ei au formulat cea mai importantă întrebare ridicată de radioactivitate: „Care este sursa de energie emanată de razele lui Becquerel? Vine din interiorul corpurilor radioactive sau din afara lor?" O formă de energie era emisă spontan de uraniu, chiar şi atunci când testele se efectuau în vid, şi părea că provine dintr-o activitate din interiorul atomilor; nu era o reacţie chimică.

Aceasta a fost cea mai importantă intuiţie a lui Marie Curie şi constituie motivul înaltei aprecieri de care se bucură printre oamenii de ştiinţă. „Pornind de la această desăvârşită ipoteză", scrie unul dintre biografii savantei, Rosalynd Pflaum, „misterele structurii atomului aveau să fie dezvăluite la cumpăna dintre secole."

Ca recompensă pentru activitatea lor, soţii Curie au primit în 1903 Premiul Nobel, pe care l-au împărţit cu Henri Becquerel. Trebuie menţionat că, spre meritul său, Pierre a făcut un lobby intens în favoarea soţiei sale, deoarece iniţial doar el fusese luat în calcul pentru a fi premiat. Cei doi soţi au devenit peste noapte celebri, dar după numai trei ani, în 1906, Pierre a murit într-un accident la Pont Neuf din Paris. Într-o după-amiază ploioasă a fost trântit la pământ de un cal Percheron, iar roata din spate a trăsurii i-a zdrobit capul. Deşi doborâtă de durere, Marie a preluat postul de profesor la Sorbona deţinut de Pierre, devenind prima femeie-profesor a universităţii, primul său curs, ţinut într-o după-amiază, după o vizită la mormântul lui Pierre, a reprezentat o mare tortură pentru ea.

In 1911, Marie a fost acuzată de presa cotidiană de o legătură cu Pierre Langevin, un om de ştiinţă care lucra în laboratorul soţilor Curie, împărtăşindu-le în bună măsură convingerile sociale şi politice. Scandalul care a urmat, amplificat de reputaţia, sexul, ideile politice de stânga şi originea de evreică poloneză a lui Marie Curie, avea să readucă în actualitate clasicele reproşuri de ordin social, la care se adăuga şi o animozitate împotriva ştiinţei în general. La scurt timp după aceasta - şi probabil ca o compensaţie parţială - Marie Curie a primit un al doilea Premiu Nobel, de data asta pentru chimie.

În discursul prilejuit de decernarea premiului, ea şi-a susţinut ferm prioritatea descoperirii. „Istoria descoperirii şi izolării acestei substanţe furnizează dovada ipotezei formulată de mine", spunea ea, „conform căreia radioactivitatea este o proprietate atomică a materiei şi poate oferi o metodă de descoperire a unor noi elemente. " Ea singură, a declarat Marie Curie, a dus la bun sfârşit sarcina izolării radiului.

In timpul primului război mondial, care a decimat o generaţie de tineri bărbaţi francezi, Marie Curie a desfăşurat o activitate bogată şi de un înalt patriotism. A organizat folosirea razelor X în intervenţiile medicale şi chirurgicale, înfiinţând posturi mobile şi fixe de radiologie şi pregătind tehnicienii. După terminarea războiului a întemeiat Institutul Radiului din Paris şi a devenit o personalitate marcantă a ştiinţei franceze.

A primit dovezi impresionante de admiraţie cu ocazia primei vizite în Statele Unite, în 1921, fiind întâmpinată cu aceeaşi căldură şi opt ani mai târziu. În 1911 i se refuzase admiterea în Academia de Ştiinţe, dar în 1922 a fost prima femeie aleasă în Academia Franceză de Medicină. Parlamentul francez i-a acordat o pensie pe viaţă în 1923.

Pericolele radiaţiei nu erau cunoscute atunci când soţii Curie şi-au început cercetările, aşa încît ei nu şi-au luat măsuri de precauţie în timpul experimentelor asupra noilor elemente. Pierre purta asupra sa, în buzunar, o eprubetă cu soluţie de radiu, şi a suferit arsuri de contact care, a constatat el, s-au vindecat foarte lent. Marie ţinea pe noptieră substanţe radioactive luminiscente. Amândoi au manifestat simptome ale bolii numită astăzi boala de radiaţie, iar în ultima parte a vieţii Marie a avut probleme de sănătate pe care nu le-a împărtăşit nimănui. Chiar şi astăzi, caietele ei de laborator şi-au păstrat proprietăţile radioactive.

Marie Curie a fost apropiată de cele două fiice ale sale, Eve şi Irene. S-a dovedit o mamă atentă, implicată şi discretă. Irene a devenit o fiziciană renumită şi s-a căsătorit cu Jean-Frederic Joliot; în 1935, soţii Joliot-Curie au primit Premiul Nobel pentru fizică pentru descoperirea radioactivităţii artificiale.

Eve a avut grijă de mama ei în timpul ultimei sale îmbolnăviri, cea care i-a provocat şi moartea, şi a scris o carte de memorii plină de dragoste, „Madame Curie”. În ziua de 4 iulie 1934, Marie Curie a murit de leucemie asociată cu intoxicaţie radioactivă. A fost înmormântată în acelaşi cavou cu Pierre, la cimitirul de la Sceaux.

RECENT

Aspecte epidemilogice ale izbucnirilor cu boli diareice acute în Republica Moldova (Nadejda Gafin, Aliona Nastas, Ion Bîrcă, Adrian Cotelea, Vasile Sofronie)
02.01.2020

În articol sunt prezentate unele aspecte epidemiologice ale izbucnirilor cu boli diareice acute (BDA) în Republica Moldova în anii 2014-2 [ ... ]

Impactul asupra sănătății și cel socioeconomic al morbidității prin varicelă în Republica Moldova (Silvia Negară, Vasile Sofronie)
02.01.2020

A fost studiată și analizată epidemilogic morbiditatea prin varicelă în Republica Moldova în perioada 1985-2017. Studiul dat este unul [ ... ]

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment