O personalitate-cheie în determinarea importanţei moleculei de ADN care codifică informaţia genetică în interiorul celulei, Max Delbruck a impulsionat exportul de revoluţie ştiinţifică din fizică spre biologie. Delbruck nu a făcut nici o descoperire fundamentală, dar a exercitat o influenţă decisivă, scrie William Hayes, „în calitate de pionier al noii abordări a proceselor biologice fundamentale".

Dezvoltând un model de transmisie genetică prin intermediul celor mai simple organisme, bacteriofagii, Delbruck a fondat genetica bacteriană şi a deschis una dintre principalele căi spre descoperirea structurii acidului dezoxiribonucleic. Iar influenţa exercitată asupra lui Erwin Schrodinger, a cărui carte “Ce este viaţa?” i-a condus spre biologia moleculară atât pe Francis Crick, cât şi pe James Watson, a făcut din Delbruck „un pretenţios estetician al ştiinţei", scrie Horace Freeland Judson, „...un mesager în această dramă".

Max Delbruck s-a născut pe 4 septembrie 1906, fiind cel mai mic copil al lui Hans.şi al Linei Delbruck. Tatăl lui era profesor de istorie la Universitatea din Berlin, membru liberal al „intelighenţiei" şi redactor al unei reviste cu profil politic. Lina Delbruck, descendentă dintr-o familie cu tradiţie medicală, avea drept bunic pe chimistul de notorietate mondială Justus Liebig. Max a crescut într-un mediu intelectual de elită, sub influenţa căruia şi-a cultivat ambiţia, dar şi sensibilitatea.

Faţă de părinţi nutrea sentimente amestecate. Harnicul său tată avea la naşterea lui aproape 60 de ani, iar trăirile adolescentului Max faţă de el erau contradictorii. Biograful lui, Ernst Fischer, scrie că tânărul „manifesta o ură şi o invidie inconştientă, amestecate cu admiraţie şi respect". Mai târziu, Delbruck a atribuit extraordinara sa putere de muncă iubirii pentru mama sa, ca o strategie, spune biograful, „pentru eclipsarea tatălui".

După absolvirea şcolii secundare, Max Delbruck s-a simţit mai întâi atras de astronomie, pe care a studiat-o la Universitatea din Tubingen începând din 1924. La Universitatea din Gottingen, la care s-a transferat în 1926, preferinţele lui s-au îndreptat către teoria cuantică. Delbruck a urmat o serie de cursuri pentru a recupera subiectele de fizică pe care nu le studiase şi în 1930 şi-a dat doctoratul sub îndrumarea lui Max Born.

În anul următor, Delbruck a studiat la Copenhaga, la institutul condus de Niels Bohr, efectuând cercetări împreună cu George Gamow, iar în 1932 a devenit asistentul lui Lise Meitner, celebra fiziciană germană. El a publicat lucrări fundamentale în domeniul difuzării luminii şi al termodinamicii înţelese prin prisma statisticii mecanice şi a teoriei cuantice; dar toate acestea aveau să fie doar un preludiu la activitatea sa în domeniul biologiei, spre care s-a orientat încă din 1932.

Teoria cuantică pusese capăt cauzalităţii stricte în fizică, iar Delbruck a fost foarte receptiv la implicaţiile filozofice ale acestei răsturnări. Într-o celebră prelegere, „Lumină şi viaţă", ţinută pe 15 august 1932, Niels Bohr descria dilema mecanicii cuantice, în care, de exemplu, nu se pot măsura cu precizie toate caracteristicile luminii ca particulă şi de aceea trebuie adoptată o metodă statistică.

Limitele percepţiei umane se răsfrâng asupra descrierii naturii, iar Bohr se întreba dacă nu cumva şi procesele vieţii sunt guvernate de acelaşi tip de incertitudine. Această prelegere a lui Bohr avea să exercite asupra lui Delbruck o influenţă extraordinară. După ce şi-a procurat o copie a discursului, Delbruck 1-a studiat cu atenţie şi curând avea să se aplece asupra unor fenomene cum ar fi fotosinteza, genetica populaţiilor şi selecţia naturală.

Spre surprinderea sa, Delbruck a descoperit că este posibil să se creeze un model atomic în concordanţă cu rezultatele mutaţiilor genetice. Oricare ar fi fost originea materialului genetic, chimia obişnuită putea explica atât constanţa lui fundamentală, cât şi instabilitatea lui prin mutaţii. Ideea lui Bohr se dovedise fructuoasă, dar incorectă. Era plauzibil să emiţi ipoteza că procesele vieţii pot fi complet înţelese. Genele se comportau ca nişte molecule şi era logic să presupui că ele sunt molecule.

După venirea la putere a naziştilor, Delbruck şi-a dat seama că îi va fi imposibil să-şi continue cercetările în Germania, aşa că în 1937 a emigrat în Statele Unite, rămânând acolo până la sfârşitul vieţii. Din 1937 până în 1939, a lucrat la facultate, la California Institute of Technology. Apoi s-a mutat la Universitatea Vanderbilt, unde a ocupat postul de instructor de fizică pe toată durata războiului.

Concomitent, şi-a continuat şi cercetările, căutând o formă simplă, dar adecvată de viaţă pe care să-şi facă experimentele. In scurtă vreme, Delbruck a început să studieze viruşii, cunoscuţi în epocă sub numele de bacteriofagi. Această cercetare a avut un puternic impact asupra biologiei moleculare.

Bacteriofagii sunt un tip de virus care invadează bacteriile şi folosesc celulele gazdei pentru a se reproduce. Aceşti „mâncători de bacterii" fuseseră descoperiţi la începutul secolului XX, fiind consideraţi iniţial nişte curiozităţi. O dată cu dezvoltarea microscopiei pe câmp întunecat, s-a descoperit că sunt produşi dintr-un acid nucleic, cunoscut sub numele de ADN, plus un înveliş proteic.

Fără să bănuiască importanţa acidului dezoxiribonucleic, Delbruck a considerat că bacteriofagii, aflaţi la graniţa dintre viu şi nonviu, ar putea fi folosiţi pentru studierea reproducerii şi transmiterii informaţiei genetice. „Asta mi s-a părut", a spus Delbruck mai târziu, „mai presus de toate speranţele mele de a face experimente simple pe ceva asemănător cu atomii în biologie".

într-adevăr, realizarea lui Delbruck s-a materializat în crearea unor tehnici experimentale şi statistice de mare precizie pentru studiul acestor forme de viaţă elementare. Modul în care bacteriofagul în formă de mormoloc îi transmite bacteriei informaţia genetică rămânea necunoscut, dar nu încăpea nici o îndoială că se realiza fie prin molecula lui de ADN, fie prin învelişul format din proteine.

Mai mult, a reieşit că un bacteriofag intact nu intră niciodată într-o bacterie din care au ieşit urmaşi de-ai lui. Seria de lucrări importante scrise de Delbruck în colaborare cu Salvador Luria a atras atenţia întregii lumi la publicare, în 1943. În scurt timp, Delbruck şi Luria au creat un colectiv de cercetători numit „grupul bacteriofagilor". „Tratatul despre bacteriofagi" al lui Delbruck din 1944 întrona o ordine esenţială în cercetare, asigurând că numai anumite tulpini de bacteriofagi vor fi folosite.

Delbruck, care îşi câştigase un binemeritat renume, a iniţiat, în vara anului 1945, un curs pe tema bacteriofagilor la laboratorul din Cold Spring Harbor, Long Island. Cursul era frecventat de numeroşi fizicieni, biochimişti şi biologi. Doi ani mai târziu, Delbruck a început să ţină acolo întruniri anuale pe tema bacteriofagilor. La.Caltech, unde Delbruck a revenit ca profesor în 1947, laboratorul lui a devenit „Vaticanul grupului bacteriofagilor", cum spunea unul dintre colegii săi, „în care s-au hirotonisit cei mai mulţi discipoli a ceea ce mai târziu avea să se numească «şcoala informaţională de biologie moleculară»".

Creat după modelul Institutului din Copenhaga al lui Niels Bohr, grupul de bacteriofagi al lui Delbruck era, după cum a scris mai târziu Horace Freeland Judson în A opta zi a Facerii, „unul dintre rarele refugii ale secolului XX, o republică a mintii, o privire aruncată pe furiş comunităţii intelectuale unite prin cele mai subtile legături, prin emoţia înţelegerii, prin promisiunile pe care le oferă subiectul cercetat, prin autentica libertate de stil".

Direcţia studiilor pe bacteriofagi s-a conturat clar spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Experimente îngrijite efectuate de Oswald Avery la Institutul Rockefeller (acum Universitatea Rockfeller) demonstrau că nu învelişul proteinic, ci mai degrabă ADN-ul ar putea să conţină informaţia genetică. Bacteriofagii, care nu sunt altceva decât câteva cocoloaşe de ADN învelite în proteine, reprezentau un mijloc excelent de verificare a acestei idei.

„Ei sunt recunoscuţi", scria Delbruck, „după bacteriile pe care le distrug, aşa cum un băieţel îşi face simţită prezenţa atunci când dispare o bucată din prăjitură." În 1946 s-a descoperit că bacteriofagii pot suferi mutaţii, iar în 1952 Alfred Chase şi Martha Hershey au efectuat un celebru experiment în care bacteriofagi marcaţi chimic s-au amestecat cu bacterii într-un vas de mixaj Waring. Ei au demonstrat că bacteriofagul se ataşa de membrana celulară a bacteriei, injectând apoi în gazdă propriul ADN.
Toate aceste rezultate erau foarte sugestive.

Apoi, în 1952, mecanismul transmisiei genetice a fost elucidat atunci când James Watson şi Francis Crick au descoperit structura în elice dublă a ADN-ului. Când a primit o scrisoare de la Watson, care îi trimitea lunar dări de seamă asupra cercetărilor lor, Delbruck a fost imediat convins.

El avea să compare descoperirea lui Watson şi Crick cu dezvăluirea de către Ernest Rutherford a structurii atomului, la începutul secolului XX. Delbruck i-a scris lui Watson: „Am senzaţia că dacă structura voastră este adevărată şi dacă se confirmă implicaţiile cu privire la natura replicării, atunci se vor deschide porţile iadului, iar biologia teoretică va intra într-o fază extrem de tumultuoasă".

Spre sfârşitul carierei sale, Delbruck a studiat problema percepţiei senzoriale la organisme cum ar fi ciupercile, sperând că va putea aduce contribuţii importante în domeniul fiziologiei. Această muncă nu s-a dovedit la fel de productivă ca aceea cu bacteriofagii. Delbruck a jucat un rol însemnat şi în înfiinţarea Institutului de Genetică din Koln, pe care a continuat să-l viziteze, lucrând acolo regulat până în 1963. În 1969, Max Delbruck a primit Premiul Nobel pentru cercetările lui în genetică, împreună cu Salvador Luria şi cu Alfred Hershey. S-a retras de la Caltech în 1977.

Întâlnindu-se cu Delbruck în 1972, Horace Freeland Judson 1-a descris ca pe un bărbat „spiritual, politicos, accesibil, subtil, informat, dispreţuitor faţă de veleitari". Deopotrivă fermecător şi incisiv, Delbruck gusta din plin farsele. S-a căsătorit în 1941 cu Mary Adeline Bruce, cu care a avut doi fii şi o fiică. Spre sfârşitul vieţii a suferit de o boală de inimă, de afecţiuni oftalmologice şi de cancer al măduvei osoase. Max Delbruck a murit pe 10 martie 1981.