În decembrie 1900 (1858-1947), fizicianul Max Planck a surprins lumea ştiinţifică prin îndrăzneaţa sa ipoteză conform căreia energia radiantă (adică energia razelor de lumină) nu este emisă în flux continuu, ci mai degrabă se propagă sub formă de mici bucăţele sau bulgări, pe care le-a numit cuante.

Ipoteza lui Planck, ce contravenea teoriilor clasice ale lumii şi electromagnetismului, a stat la baza teoriei cuantice, care a revoluţionat fizica şi a contribuit la aprofundarea cunoaşterii asupra naturii materiei şi a radiaţiei.

Planck s-a născut în 1858, la Kiel, în Germania. A studiat la universităţile din Berlin şi Munchen şi a devenit doctor în fizică (magna cum laude) al Universităţii din Munchen, la douăzeci şi unu de ani. Un timp, a predat la Universitatea din Munchen, apoi la cea din Kiel. În 1889, a fost numit profesor la Universitatea din Berlin, unde a rămas până când s-a retras din activitate în 1928, la vârsta de şaptezeci de ani.

Planck, ca şi alţi câţiva oameni de ştiinţă, manifesta interes faţă de radiaţia corpului negru, adică radiaţia electromagnetică emisă de un corp perfect negru atunci când este încălzit. (Un corp perfect negru este acela care nu reflectă, ci absoarbe toată lumina ce cade asupra lui.) Fizicienii experimentatori făcuseră deja măsurători atente ale radiaţiei emise de asemenea corpuri chiar înainte ca Planck să-şi concentreze atenţia asupra acestei probleme.

Prima realizare a lui Planck a constituit-o descoperirea unei formule algebrice cam complicate care descrie corect radiaţia corpului negru. Această formulă, care este frecvent folosită în fizica teoretică de astăzi, confirmă clar datele experimentale. Dar era o problemă. Legile acceptate ale fizicii impuneau o formulă cu totul diferită.

Planck a meditat profund şi în cele din urmă a prezentat o teorie absolut nouă: energia radiantă este emisă doar în multipli întregi ai unor unităţi pe care le-a numit cuante. Conform teoriei lui Planck, mărimea unei cuante de lumină depinde de frecvenţa luminii (adică de culoarea acesteia) şi este în acelaşi timp proporţională cu acea cantitate fizică pe care Planck a prescurtat-o h, dar care în prezent e cunoscută sub numele de constanta lui Planck.

Ipoteza lui Planck era atât de revoluţionară, încît fără îndoială ar fi fost respinsă ca o neghiobie dacă Planck nu s-ar fi bucurat de reputaţia unui fizician serios, conservator. Deşi ipoteza părea stranie, în acest caz particular ea a dus la formula corectă.

La început, majoritatea fizicienilor, inclusiv Planck însuşi, au privit ipoteza doar ca pe un artificiu matematic convenabil. Dar după câţiva ani s-a înţeles că se poate extinde conceptul de cuantă la diverse fenomene fizice diferite de radiaţia corpului negru. Einstein a folosit conceptul în 1905 pentru explicarea efectului fotoelectric, iar Niels Bohr l-a utilizat în 1913 pentru fundamentarea teoriei sale asupra structurii atomice.

În 1918, când Planck a primit Premiul Nobel, nu mai încăpea nici o îndoială că ipoteza lui era esenţialmente corectă şi că prezenta o importanţă fundamentală în fizica teoretică.

Din cauza vederilor sale antinaziste, viaţa lui Planck a fost serios pusă în pericol în timpul lui Hitler. Fiul său mai mic avea să fie executat la începutul anului 1945 pentru rolul jucat în complotul ofiţerilor implicaţi în atentatul asupra vieţii lui Hitler. Planck a murit în 1947, în vârstă de optzeci şi nouă de ani.

Dezvoltarea mecanicii cuantice este probabil cea mai mare realizare ştiinţifică a secolului al XX-lea, chiar mai importantă decât teoria relativităţii, a lui Einstein. Constanta lui Planck, h, joacă un rol vital în fizica teoretică şi este astăzi recunoscută ca una din cele două sau trei constante fizice fundamentale. Ea apare în teoria structurii atomice, în principiul incertitudinii al lui Heisenberg, în teoria radiaţiei şi în multe formule ştiinţifice. Estimarea originală a lui Planck diferă doar cu două procente de valoarea acceptată în prezent.

Planck este, în general, recunoscut ca părintele mecanicii cuantice. Deşi a jucat un rol minor în dezvoltarea ulterioară a teoriei însăşi, descoperirea pe care a făcut-o el s-a dovedit a fi foarte importantă. Ea a eliberat oamenii de prejudecăţile anterioare şi, prin urmare, le-a permis succesorilor lui Planck să elaboreze teoria mult mai elegantă pe care o cunoaştem în prezent.

RECENT

Aspecte epidemilogice ale izbucnirilor cu boli diareice acute în Republica Moldova (Nadejda Gafin, Aliona Nastas, Ion Bîrcă, Adrian Cotelea, Vasile Sofronie)
02.01.2020

În articol sunt prezentate unele aspecte epidemiologice ale izbucnirilor cu boli diareice acute (BDA) în Republica Moldova în anii 2014-2 [ ... ]

Impactul asupra sănătății și cel socioeconomic al morbidității prin varicelă în Republica Moldova (Silvia Negară, Vasile Sofronie)
02.01.2020

A fost studiată și analizată epidemilogic morbiditatea prin varicelă în Republica Moldova în perioada 1985-2017. Studiul dat este unul [ ... ]

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment