Circulă o poveste potrivit căreia Max von Laue s-ar fi dus într-o zi a anului 1912 să-l viziteze pe colegul său Arnold Sommerfeld şi l-a surprins discutând cu P.P. Ewald despre natura unor experimente pe care acesta din urmă le efectua pe nişte molecule.

Laue a fost surprins să afle că structura cristalelor, datorită aranjamentului atomilor, seamănă foarte mult cu o latice tridimensională. Aflând acest lucru, el a efectuat un experiment epocal şi a elaborat teoria difracţiei razelor X. I s-a decernat imediat Premiul Nobel.

Difracţia razelor X a deschis calea spre structura atomică a moleculelor, devenind un instrument esenţial în fizica secolului XX. Ea stă la baza ştiinţei cristalografiei în raze X, care rivalizează cu microscopia şi spectroscopia în evidenţierea structurii diverselor substanţe. În plus, descoperirea lui a demonstrat că razele X aparţin spectrului electromagnetic. Pentru Albert Einstein, descoperirea lui Laue este „una dintre cele mai frumoase din fizică".

Născut pe 9 octombrie 1879 la Pfaffendorf, în apropiere de Koblenz, în Germania, Max Theodor Felix von Laue a fost fiul lui Julius Laue, care lucra în armată, şi al Minnei Zerrener. (Familia a fost ridicată la rang nobiliar ereditar în 1912 şi de aceea numele de familie a devenit von Laue.) În copilărie, părinţii lui se mutau adesea, având în vedere natura muncii tatălui său.

Remarcându-se ca un copil serios, Max a manifestat de timpuriu interes faţă de fizică, drept care vizita adesea expoziţiile de la Urania, una din societăţile ştiinţifice din Berlin. Instruirea lui la nivelul secundar s-a desfăşurat în principal la Gimnaziul Protestant din Strasbourg, pe care l-a absolvit în 1898.

Iniţial, a urmat cursurile Universităţii din Strasbourg timp de un an, studiind fizica, chimia şi matematica. Apoi a frecventat universităţile din Gottingen, Munchen şi Berlin, unde l-a avut ca îndrumător pe Max Planck şi unde şi-a luat doctoratul magna cum laude în 1903, susţinând o disertaţie în optică, pe tema interacţiunii undelor luminoase.

În 1905, Laue s-a întors la Institutul pentru Fizică Teoretică din Berlin, unde a devenit asistentul lui Max Planck. Laue a fost unul dintre primii fizicieni tineri care au înţeles marea importanţă a articolului lui Albert Einstein din 1905 pe tema relativităţii restrânse, începând să o aplice în optică. Mai mult, el a furnizat câteva dintre primele verificări experimentale ale relativităţii, cu ajutorul opticii, încă din 1907.

Datorită lui, teoria relativităţii a fost acceptată pe scară tot mai largă. In 1911, Laue a publicat o amplă lucrare pe o temă încă foarte controversată: Das Relativitatsprinzip. Intre timp, în 1909, el a început să predea optica şi termodinamica la Universitatea din Munchen, unde s-a împrietenit cu Arnold Sommerfeld.

După descoperirea razelor X în 1895, s-au efectuat numeroase experimente şi s-au formulat multe teorii menite să elucideze natura acestora. Experimentele lui Charles Barkla sugerau cu mare probabilitate faptul că razele X aparţin spectrului electromagnetic, dar au o lungime de undă mult mai mică decât cea a luminii; totuşi, acest lucru nu se dovedise.

În 1912, Sommerfeld a aproximat o valoare numerică pentru această lungime de undă, ceea ce l-a condus pe Laue la ipoteza că, dacă undele care reprezintă razele X au, în fapt, o lungime de undă mult mai mică decât cea a luminii, atunci ele ar trebui să fie puse în evidenţă de un fel de reţea de difracţie. Atunci i-a venit ideea că cristalele ar putea avea structura de reţea potrivită.

Imediat, Laue şi-a sfătuit colegii să efectueze experimente în care fascicule de raze X să fie trimise prin sisteme de colimaţie către un cristal de sulfit de zinc. În spatele cristalului se afla o placă fotografică. Rezultatul a fost un frumos model simetric. În seara aceleiaşi zile de 21 aprilie 1912, îndreptându-se spre casă, Laue a intuit uriaşele posibilităţi de calcul pentru măsurarea structurilor cristalelor.

În principiu, asemenea modele, similare, dar fiecare cu individualitatea sa, se pot produce într-o mulţime de structuri moleculare din natură. Difracţia razelor X nu numai că a relevat structura atomilor, dar a furnizat şi un mijloc de măsurare a lungimii de undă a razelor X.

Importanţa studiului lui Laue a fost recunoscută aproape imediat - în fapt, a creat senzaţie -, ulterior acesta fiind adoptat şi aprofundat de alţii. William Lawrence Bragg şi tatăl său, William Henry Bragg, aveau să fondeze curând cristalografia, ştiinţa examinării structurilor cristalelor şi a moleculelor.

În plus, Maurice de Broglie a inventat spectroscopia în raze X, pe care Henry Mosely a folosit-o imediat pentru a revizui sistemul periodic al elementelor. Laue a primit Premiul Nobel în 1914; cei doi Bragg, un an mai târziu. Mosely a murit în sângeroasa bătălie de la Gallipoli, în timpul primului război mondial.

În 1919, după ce a predat timp de câţiva ani la Zurich şi Wurzburg, Laue s-a întors să lucreze cu un Max Planck tot mai îmbătrânit la Universitatea din Berlin. Deşi lucrările ulterioare în domeniul supraconductibilităţii ale lui Laue au fost încununate de succes, el a rămas în multe privinţe legat de fizica clasică şi nu a contribuit prea mult la fondarea teoriei cuantice.

Laue este cea mai admirabilă dintre personalităţile care au traversat nefasta perioadă a ştiinţei germane din perioada nazistă. Împreună cu doar doi alţi colegi din Academia de Ştiinţe a Prusiei, el a protestat vehement atunci când Albert Einstein a fost obligat să demisioneze în 1933 de la Institutul Kaiser Wilhelm. Laue a ridiculizat pretenţia naziştilor de a cataloga teoria relativităţii drept ,,o înşelătorie mondială a jidanilor" şi a comparat această retorică cu sancţionarea lui Galileo Galilei de către Biserică în secolul al XVII-lea.

De asemenea, a atacat poziţia antisemită a lui Johannes Stark, alt laureat al Premiului Nobel, încercând, fără prea mare succes, să salveze fizica germană de dezastruosul exod de creiere. A luat o atitudine făţişă împotriva regimului nazist, dar a rămas în ţară şi s-a retras din activitatea pedagogică în timpul celui de-al doilea război mondial.

Deşi nu s-a implicat în proiectul bombei cu uraniu comandate de Adolf Hitler, cum a procedat mai tânărul şi mult mai supusul Werner Heisenberg, totuşi Aliaţii l-au internat în Anglia la sfârşitul războiului.

In ultima fază a carierei sale, Laue a sprijinit reconstruirea ştiinţei germane şi în 1950 a fost numit director al Institutului de Chimie Fizică Fritz Haber, post pe care l-a deţinut până în 1959. Laue s-a căsătorit în 1910 cu Magdalene Degen.

Cuplul a avut doi copii. Laue era un senzaţional cercetător, un mare amator de drumeţii prin munţi şi de navigaţie cu pânze şi, ca şi John Von Neumann, avea mania vitezei. Pe 8 aprilie 1960, Laue a fost rănit într-o coliziune cu o motocicletă. Moartea lui, survenită pe 23 aprilie 1960, i-a îndurerat pe oamenii de ştiinţă din Germania, ca şi din întreaga lume.

RECENT

Aspecte epidemilogice ale izbucnirilor cu boli diareice acute în Republica Moldova (Nadejda Gafin, Aliona Nastas, Ion Bîrcă, Adrian Cotelea, Vasile Sofronie)
02.01.2020

În articol sunt prezentate unele aspecte epidemiologice ale izbucnirilor cu boli diareice acute (BDA) în Republica Moldova în anii 2014-2 [ ... ]

Impactul asupra sănătății și cel socioeconomic al morbidității prin varicelă în Republica Moldova (Silvia Negară, Vasile Sofronie)
02.01.2020

A fost studiată și analizată epidemilogic morbiditatea prin varicelă în Republica Moldova în perioada 1985-2017. Studiul dat este unul [ ... ]

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment