Ca nimeni altul, domnitorul român Mihai Viteazul (1548-1601) a cunoscut din plin şi bucuriile şi durerile vieţii. S-a lăsat îmbătat de euforia biruinţei, dar a gustat şi amărăciunea înfrângerii. A fost adunător şi stăpânitor de pământ cât nici un alt voievod român, pentru ca la ceasul urgisit să piardă totul. l-a văzut pe cei puternici şi trufaşi închinându-i-se şi a căzut răpus din cauza trădării lor.

Contemporanii lui Mihai Bravul - admiratori sau adversari - şi-au dat seama că au de-a face cu o persoană de excepţie; unii l-au proslăvit, alţii l-au urât de moarte, cu toţii au fost însă impresionaţi de această rara avis.

Mihai s-a născut într-un orăşel de la gura Ialomiţei (Târgul de Floci), ca fiu al Teodorei şi al domnitorului Ţării Româneşti, Pătraşcu cel Bun - descendent din dinastia munteană a Basarabilor. În tinereţe s-a îndeletnicit cu negustoria. Cunoştea limbile greacă şi turcă, avea un scris frumos, cu trăsături energice. Şi-a făcut apoi ucenicia în treburile administrative, asistat de lane Epirotul - pe atunci ban al Craiovei.

Parcurgând toate etapele ierarhice dregătoreşti - stolnic, postelnic, mare agă -, Mihai a ajuns să deţină înalta funcţie de ban al Craiovei. În tot acest timp a agonisit o avere însemnată, şi datorită zestrei soţiei sale Stanca, nepoata unui alt mare ban, Dobromir. Aşa se face că în anul 1593, banul Craiovei era unul dintre cei mai puternici şi bogaţi boieri olteni, în rândurile cărora avea o sumedenie de rude şi de prieteni.

La acea vreme, Ţara Românească se afla sub domnia lui Alexandru cel Rău, de a cărui prigoană Mihai a trebuit să se ferească, refugiindu-se în Transilvania şi de acolo la Constantinopol.

În capitala Imperiului Otoman, Mihai a obţinut de la sultan numirea la tronul domnesc, beneficiind de sprijinul capuchehaiei (reprezentantul) Munteniei la Constantinopol - care nu era altul decât binefăcătorul său din tinereţe, lane Epirotul -, de influenţa familiei Cantacuzino, de intervenţia agentului diplomatic englez Barton, dar şi graţie importantelor sume de bani oferite sub forma generoaselor daruri şi peşcheşuri.

În octombrie 1593 - după o lună de la numirea sa - Mihai a revenit în ţară. Spre a-şi consolida tronul, voievodul a păstrat în primul an de domnie o suspectă linişte. Ţara Românească, aidoma altor întinse zone geografice, se afla pe atunci sub ocupaţia otomană.

Ulterior, cu sprijinul boierimii din generaţia sa, Mihai a hotărât să se alăture iniţiativei europene de scuturare a jugului otoman. „Liga Sfântă", pusă sub epitropia papei, concentra multe forţe antiotomane, în fruntea cărora fusese numit împăratul Rudolf al II-lea al Austriei. Domnitorul Aron Vodă al Moldovei, principele Sigismund Bathory, precum şi domnitorul Mihai al Munteniei făceau parte din importanta coaliţie antiotomană.

În acest context, în ziua de 13 noiembrie 1593 a avut loc răscoala anitotomană de la Bucureşti, pe parcursul căreia Mihai a convocat pe toţi creditorii turci sub pretextul achitării datoriilor, dar în realitate a ordonat să fie căsăpiţi.

Otomanii au ripostat de îndată împotriva necredinciosului „ghiaur", însă încercările lor de a restabili situaţia au eşuat cu prilejul luptelor de la Putineiu, Stăneşti şi Şerpăteşti.

Imperiul Otoman nu putea tolera această stare de lucruri. Expediţia de pedepsire a domnitorului român a fost condusă de marele vizir Sinan Paşa, care a trecut Dunărea la începutul lui august 1595.

Conştient de primejdia ce-l pândea, Mihai a încredinţat unor emisari ai săi misiunea de a negocia şi încheia un tratat de întrajutorare şi suveranitate cu principele Sigismund Bathory al Transilvaniei.
Confruntarea româno-turcă a avut loc la Călugăreni, pe drumul ce duce de la Giurgiu la Bucureşti. Lupta decisivă s-a dat în ziua de 13/23 august 1595. Încleştarea a fost cumplită, dar poziţia strategică aleasă de Mihai şi vitejia ostaşilor săi au făcut ca balanţa victoriei să încline de partea „puilor de lei" români aflaţi faţă-n faţă cu puhoaiele otomane.

Biruinţa n-a putut fi consolidată din cauza încetinelii cu care s-au îndreptat spre teatrul de luptă ajutoarele militare ale lui Bathory, dar şi a „vicleniilor" unor boieri din tabăra lui Mihai.

La începutul lui octombrie 1595, Mihai şi-a refăcut forţele armate şi campania antiotomană a reînceput, cu sorţi de izbândă pentru români. Dezamăgit însă de insuccesele militare ale Sfintei Alianţe, ca şi de aleatorul ajutor al lui Bathory, Mihai a decis să accepte propunerile otomane de pace, în aşteptarea unui alt moment prielnic, când un cap încoronat precum Rudolf al II-lea i-ar fi putut oferi un sprijin consimţit.

Răgazul era bine venit pentru pregătirea unei noi răfuieli cu Semiluna. În urma unor tratative asidue, în anul 1598 s-a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu împăratul Austriei. Rudolf al II-lea se obliga să ofere domnitorului român suma de bani necesară pentru a plăti 5 000 de oşteni, eventual un număr dublu, plus „tunuri, praf, ghiulele şi alte unelte de război". În schimb, se recunoştea suzeranitatea împăratului Austriei, „fără plata vreunui tribut sau vreunei dări", şi se stipula obligaţia părţilor de a lupta „pentru depărtarea turcilor şi a altor duşmani de Transilvania, Ţara Românească şi Ungaria".

Nu mult după aceea au reînceput ostilităţile cu otomanii, care au fost înfrânţi la nord de Dunăre.
Între timp, în Transilvania, şovăielnicul principe Sigismund Bathory a renunţat la tron, mai întâi în favoarea împăratului Rudolf al Il-lea, pentru ca ulterior să încredinţeze conducerea Principatului vărului său, cardinalul Andrei Bathory. Acest nou principe al Transilvaniei avea să se coalizeze cu Polonia împotriva lui Mihai.

Pentru a evita împresurarea ţării sale de către duşmani, Mihai s-a înţeles cu împăratul Rudolf al II-lea să-l înlăture pe Andrei Bathory de la conducerea principatului transilvan. În acest scop, trupele lui Bathory trebuia să fie atacate şi dinspre apus de către o armată austriacă comandată de generalul Basta, cel care întârziind, l-a obligat pe Mihai să pornească singur la lupta victorioasă de la Şelimbăr, din ziua de 18/28 octombrie 1599.

La trei zile după victorie, Mihai Viteazul intra în Alba Iulia unde a fost întâmpinat de dregătorii locali şi de mult popor. Nobilii unguri s-au închinat, la fel oraşele şi cetăţile transilvănene.

Din păcate, nici Moldova nu era străină de uneltirile puse la cale de principii Bathory. Un oarecare Răzvan - comandantul gărzii ungureşti de la Curte - a mijlocit prinderea şi întemniţarea în Transilvania a lui Aron Tiranul, în locul căruia a urcat pe tronul lui Ştefan cel Mare însuşi uzurpatorul, devenit Ştefan Vodă, obedient faţă de principii transilvani. Vecinii polonezi au pus la cale detronarea lui Ştefan Vodă, în favoarea lui Ieremia Movilă - prea-supus polonilor şi tributar otomanilor. Acest nou domnitor nutrea o aversiune nedisimulată faţă de Mihai Viteazul, pe care avea de gând să-l omoare „cu otravă sau prin trădare".

Din capitala sa, Alba Iulia, Mihai Viteazul a luat hotărârea de a-l înlătura pe primejdiosul său adversar, în speranţa de a aduce din nou Moldova în tabăra creştină. După victoriile de la Bacău şi Verbia, oastea lui Mihai a intrat triumfătoare în Moldova, unde cetăţile Neamţului şi Sucevei i-au deschis larg porţile. Campania moldavă a durat o lună de zile (21 aprilie-21 mai 1600). Strălucitul căpitan de oşti reunea acum sub sceptrul său toate cele trei ţări româneşti.

Din nefericire, după cum spunea cronicarul, oricât de glorios ar fi omul, el este sortit să stea sub vremi. Iar vremile în schimbare începuseră a se precipita. Nobilimea maghiară din Transilvania nu putea tolera stăpânirea domnitorului „valah". Mândra armată a lui Mihai începea să se descompună în absenţa stipendiilor făgăduite de împăratul Austriei. Rudolf al II-lea va sfârşi prin a respinge vrerea Viteazului: „Şi hotarul Ardealului, pohta ce-am pohtit, Moldova, Ţara Românească". Duplicitatea Vienei a încurajat rezistenţa nobililor unguri. Curând ei s-au strâns la Turda şi s-au răsculat împotriva domnitorului român, reuşind să-1 atragă de partea lor şi pe generalul Basta.

Şi astfel, confruntat cu atâtea forţe vrăjmaşe coalizate, Mihai Viteazul a fost silit să guste din cupa amară a înfrângerilor la Mirăslău, apoi la Curtea de Argeş. În consecinţă, polonii au reînscăunat în Moldova pe Ieremia Movilă, austro-ungarii au pus stăpânire pe Transilvania, iar tronul Munteniei a fost urzupat de filo-polonul Simion Movilă.

Părăsit de boierii săi devotaţi şi viteji, fiu al nenorocului de-acum, cu familia zălogită în Transilvania, Mihai Bravul a luat calea pribegiei până la Viena şi de acolo la Praga, unde se afla împăratul Rudolf al II-lea.

După Mirăslău, în Transilvania ungurii întorseseră armele împotriva generalului Basta şi-l reinstalaseră ca principe pe nestatornicul Sigismund Bathory. În aceste condiţii, împăratul Austriei s-a grăbit să finanţeze o nouă campanie a lui Mihai în Transilvania, în colaborare cu armata austriacă comandată de acelaşi general Basta.

Principele Bathory a fost înfrânt la Gorăslău (3 august 1601) dar... „Partea leului", recunoscută lui Mihai în luptă, a stârnit gelozia generalului Basta. Ba mai mult, acesta năzuia să păstreze Transilvania pentru sine. În plus, înverşunarea generalului imperial trebuie să fi crescut la auzul ştirii că boierii Buzeşti îl izgoniseră din Muntenia pe Simion Movilă. În aceste condiţii, cu aprobarea tacită a Curţii imperiale austriece, generalul trădător a urzit la ceas nenorocit din noapte uciderea concurentului său nepereche.

În zorii zilei de 9/19 august 1601, sinistrul general a trimis un detaşament de 300 de germani şi valoni să-1 aresteze pe Mihai, iar dacă s-ar opune, să-1 ucidă. Ce a urmat stă scris în Cronica Ţării: „Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu pentru că nu ştiuse, nici se prilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează". Intrând în cortul domnesc, comandantul detaşamentului rostise: „Eşti prins!" Mihai a răspuns cu un singur cuvânt: „Ba!" şi a dat să pună mâna pe sabie. În aceeaşi clipă însă, un valon l-a împuşcat, un al doilea i-a străpuns pieptul, alţii l-au lovit cu halebardele. Ucigaşii i-au tăiat capul, pe care comisul Radu Florescu l-a dus la Mănăstirea Dealu, iar trupul i-a fost îngropat în Câmpia Turzii. „Şi rămaseră creştinii şi mai vârtos Ţara Românească săraci de dânsul - spune cronica. Căci era ajutor creştinilor şi sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cât făcuse pe turci de tremurau de frica lui".

Şi într-adevăr, însuşi Mihai Viteazul a fost conştient de menirea sa istorică, fiindcă iată ce scria el polonilor în iulie 1595: „Ceea ce am făcut, toate le-am făcut pentru credinţa creştinească, văzând eu ce se întâmplă în fiecare zi cu bieţii creştini. M-am apucat să ridic această mare greutate cu această săracă ţară a noastră ca să fac un scut al întregii lumi creştine".

Punct cardinal în istoria românilor, întruparea de o clipă a Munteniei, Transilvaniei şi Moldovei sub spada lui Mihai Vodă Viteazul s-a transformat, după monstruoasa crimă de pe Câmpia Turzii, într-un adevărat legat testamentar pentru generaţiile viitoare. „Nici un român - releva istoricul naţional Nicolae Iorga - n-a mai putut gândi unirea fară uriaşa lui personalitate, fară paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de o curată şi desăvârşită poezie tragică".

RECENT

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment