Filozoful politic italian Nicolo Machiavelli (1469-1527) este cunoscut pentru concepţia sa potrivit căreia un conducător, interesat să-și mențină şi să-şi sporească puterea, trebuie să recurgă la perfidie, şiretenie, minciuni şi o nemiloasă utilizare a forței.

Considerat de unii drept un ticălos lipsit de scrupule, iar de alţii drept un om cu simţul realităţii care a îndrăznit să descrie lumea aşa cum era, Machiavelli se numără printre puţinii scriitori a cărui operă a fost studiată atent atât de filozofi, cât şi de politicieni.

S-a născut în 1469, la Florenţa. Tatăl lui era avocat şi făcea parte dintr-o familie de vază, care se confrunta însă cu o situaţie financiară precară. În timpul vieţii lui Machiavelli - culmea Renaşterii italiene - Italia era divizată în mici principate, în contrast cu celelalte state relativ unificate, cum ar fi Franţa, Spania şi Anglia. În consecinţă, pe vremea lui Machiavelli, Italia nu reprezenta o forţă militară, în ciuda culturii sale strălucite.

În timpul tinereţii lui Machiavelli, Florenţa era condusă de vestita familie Medici. Dar Lorenzo Magnificul a murit în 1492 şi, peste câţiva ani, clanul Medici avea să fie alungat din Florenţa. În 1498, Florenţa a devenit republică şi tânărul Machiavelli, în vârstă de douăzeci şi nouă de ani, a obţinut un post însemnat în administraţia florentină. În următorii paisprezece ani a servit Republica florentină şi a îndeplinit diverse misiuni diplomatice, călătorind în Franţa, Germania şi Italia.

În 1512, Republica florentină a fost desfiinţată şi familia Medici a revenit la putere. Machiavelli şi-a pierdut slujba şi în anul următor a fost arestat, sub acuzaţia că se implicase în conspiraţia împotriva noilor conducători Medici. În ciuda torturilor la care fusese supus, şi-a susţinut cu tărie nevinovăţia, fiind eliberat în cursul aceluiaşi an. Ulterior, s-a retras la o mică moşie din San Casciano, nu departe de Florenţa.

În următorii paisprezece ani, Machiavelli a scris diverse cărţi, dintre care cele mai cunoscute sunt Principele (în 1513) şi Discursuri despre primele zece cărţi ale lui Titus Livius. Lista poate continua cu Arta războiului, O istorie a Florenţei şi La Mandragola (o piesă de teatru reuşită, care se mai joacă încă, ocazional). Dar opera care l-a făcut celebru este Principele, un tratat filozofic remarcabil prin virtuţile sale stilistice şi prin accesibilitate. Machiavelli a fost căsătorit şi a avut şase copii. A murit în 1527, la cincizeci şi opt de ani.

Principele poate fi considerat un cod de sfaturi practice adresate unui conducător de stat. Autorul porneşte de la ideea că, pentru a triumfa, un principe trebuie să ignore complet considerentele morale şi să se bazeze numai pe forţă şi viclenie. Machiavelli insistă - mai mult ca orice - asupra unei înarmări corespunzătoare a statului. Subliniază faptul că numai armatele formate din propriii cetăţeni ai statului respectiv sunt de încredere. Un stat care se bazează pe mercenari sau trupe din altă ţară este slab şi ameninţat de pericole.

Machiavelli sfătuieşte principele să câştige sprijinul populaţiei, pentru a nu risca să rămână descoperit. Machiavelli este de acord, bineînţeles, că un nou conducător trebuie să ia uneori măsuri nepopulare spre a-şi întări puterea. Sugerează totuşi că „... în momentul preluării puterii, cuceritorul ar trebui să comită imediat toate actele de cruzime, ca să nu fie nevoit să le repete zilnic... Şi să acorde privilegii puţin câte puţin, ca să fie apreciate aşa cum se cuvine".

Pentru a-şi asigura reuşita, un principe trebuie să se înconjoare de miniştri capabili şi credincioşi. Machiavelli sfătuieşte principele să-i înlăture pe linguşitori şi-l învaţă cum să procedeze.
În capitolul 17 din Principele se întreabă: este mai bine pentru un prinţ să fie iubit sau temut?
Ideal ar fi să fie şi iubit şi temut, dar... este mult mai sigur să fie temut decât iubit, dacă are de ales... pentru că iubirea este susţinută de un lanţ de obligaţii pe care oamenii, în egoismul lor, le încalcă ori de câte ori e în interesul lor s-o facă; în schimb teama, susţinută de frica de pedeapsă, se dovedeşte infailibilă.

Capitolul 18 este intitulat „In ce fel trebuie un principe să-şi păstreze credinţa". Machiavelli susţină că: „... Nu e cazul ca un conducător prudent să-şi păstreze credinţa, dacă aceasta ar contraveni propriului interes..." Şi adaugă: „Un principe găseşte întotdeauna scuze pentru a motiva nerespectarea unei promisiuni". Pentru că „... oamenii sunt atât de simpli şi gata să se supună nevoilor imediate, încît cel care înşală va găsi întotdeauna o victimă". În consecinţă, Machiavelli sfătuieşte principele să fie circumspect când e vorba de promisiunile celorlalţi.

Principele a fost adesea denumit „un manual de instrucţiuni pentru dictatori". Cariera lui Machiavelli şi celelalte scrieri ale sale indică faptul că a preferat guvernul republican, nu dictatura. Dar a fost contrariat de slăbiciunea politică şi militară a Italiei şi şi-a pus toate speranţele într-un prinţ puternic, capabil să unifice ţara şi să alunge invadatorii străini, care pustiau Italia. Este interesant de remarcat faptul că, deşi Machiavelli consideră că un principe trebuie să fie cinic şi nemilos, el personal era un idealist şi un patriot, nu se ghida după propriile sfaturi.

Puţini filozofi politici au fost atât de controversaţi ca Machiavelli. Ani în şir a fost considerat diavolul în persoană, iar numele său a devenit sinonim cu duplicitatea şi viclenia. (Nu de puţine ori acuzatorii săi cei mai furibunzi erau tocmai aceia care puneau în practică ceea ce propovăduia Machiavelli - o ipocrizie pe care Machiavelli ar fi aprobat-o în principiu!)

Faptul că a fost criticat din considerente morale nu înseamnă însă că teoriile sale n-au trezit nici un ecou. Ceva mai pertinente ar fi doar obiecţiile celor care au susţinut că ideile lui n-au fost prea originale. În astfel de afirmaţii există un sâmbure de adevăr. Machiavelli a declarat în repetate rânduri că nu sugera un nou mod de a conduce o ţară, ci indica mai degrabă tehnicile pe care unii principi le folosiseră din vremuri imemoriale, pentru a-şi asigura succesul.

De fapt, Machiavelli îşi ilustrează în mod constant sugestiile fie cu uluitoare exemple din istoria antică, fie cu unele furnizate de evenimentele mai recente, ale epocii sale. Cesare Borgia (pe care Machiavelli îl proslăveşte în Principele) nu s-a inspirat de la Machiavelli, ci invers, acesta a avut ce învăţa de la el.

Deşi Benito Mussolini s-a numărat printre puţinii lideri politici care l-au admirat făţiş pe Machiavelli, este evident că Principele a fost citit cu atenţie de numeroase personalităţi politice proeminente. Se spune că Principele era cartea de căpătâi a lui Napoleon, Hitler şi Stalin. Totuşi, nu se ştie dacă tacticile lui Machiavelli au fost aplicate în politica modernă în mai mare măsură decât înainte de publicarea Principelui.

Dar, chiar dacă efectul lui Machiavelli asupra practicii politice nu este foarte clar, influenţa sa asupra teoriei politice nu poate fi contestată. Înaintea sa, scriitori cum ar fi Platon şi Sfântul Augustin îmbinaseră politica cu etica sau teologia. Machiavelli abordează istoria şi politica în termeni puri umani şi ignoră cu desăvârşire considerentele morale.

După părerea lui, nu contează cum ar trebui să se comporte oamenii, ci cum se comportă în realitate; nu cum ar trebui să preia puterea, ci cum o preiau de fapt. Teoria politică este discutată azi într-o manieră mult mai realistă şi datorită influenţei lui Machiavelli. De aceea e considerat, pe drept, unul din principalii fondatori ai gândirii politice moderne.

RECENT

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment