Octavian Augustus (63 Î.Hr. - 14 d.Hr.), întemeietorul Imperiului Roman, este una dintre figurile centrale ale istoriei. El a pus capăt războaielor civile care dezbinaseră Republica Romană în secolul I î.Hr. şi a reorganizat sistemul de guvernare roman astfel încît pacea internă şi prosperitatea s-au menţinut vreme de două secole.

Gaius Octavius (cunoscut mai ales ca Octavian; titlul de „Augustus" l-a primit abia când a împlinit treizeci şi cinci de ani) s-a născut în anul 63 î.Hr. Era nepotul lui Iulius Caesar, o figură politică centrală în anii copilăriei lui Octavian. Iulius Caesar, care nu a avut fii legitimi, l-a simpatizat pe tânăr, intenţionând să-l pregătească pentru o carieră politică. În momentul asasinării lui Caesar, în anul 44 î.Hr., Octavian abia împlinise optsprezece ani.

Moartea lui Caesar a declanşat o lungă şi aprigă luptă pentru putere între diferite căpetenii militare şi oameni politici romani. La început, rivalii săi, care erau toţi oameni cu o vastă experienţă în viaţa politică necruţătoare a Romei, nu l-au considerat pe tânărul nepot al lui Caesar o ameninţare serioasă. În plus, singura calitate pe care i-o recunoşteau o constituia faptul că Caesar îl adoptase ca fiu.

Folosindu-se cu viclenie de acest avantaj, Octavian a reuşit să-şi asigure sprijinul unora dintre legiunile lui Caesar. Multe din trupele lui Caesar au preferat însă să-l susţină pe Marc Antoniu, care fusese unul dintre colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Caesar. În anii următori, au avut loc o serie de bătălii care i-au eliminat pe toţi ceilalţi pretendenţi la tron. În jurul anului 36 î.Hr., Roma, împreună cu numeroasele teritorii pe care deja le cucerise, era divizată între Marc Antoniu, care controla partea de est, şi Octavian, atotputernic în partea de vest.

Timp de câţiva ani, cei doi au respectat un armistiţiu incomod. În această perioadă, se pare că Marc Antoniu a acordat prea multă atenţie poveştii sale de dragoste cu Cleopatra, permiţându-i lui Octavian să-şi consolideze poziţia. Războiul dintre cei doi a izbucnit în anul 32 î.Hr. şi soarta lui a fost decisă în marea bătălie navală de la Actium (32 î.Hr.), câştigată de forţele lui Octavian. Anul următor, războiul s-a încheiat cu triumful total al lui Octavian, iar Antoniu şi Cleopatra s-au sinucis.

Octavian dobândise acum aceeaşi poziţie de forţă pe care Iulius Caesar o obţinuse cu cincisprezece ani în urmă. Caesar fusese asasinat deoarece era evident că voia să pună capăt guvernării republicane în Roma şi să se înscăuneze ca monarh. Dar prin anul 30 î.Hr., după atâţia ani de război civil şi după eşecul evident al guvernării republicane, cei mai mulţi dintre romani păreau dispuşi să accepte un „despot luminat", atâta timp cât se păstra aparenţa de conducere democratică.

Deşi în lupta pentru putere se dovedise nemilos, Octavian a fost surprinzător de conciliant în momentul preluării puterii. În anul 27 î.Hr., pentru a domoli susceptibilităţile senatorilor, a anunţat că va restaura Republica şi s-a oferit să demisioneze din toate posturile de conducere. De fapt, el şi-a păstrat poziţia de lider al provinciilor Spaniei, Galiei şi Siriei.

Dat fiind că majoritatea trupelor romane se aflau tocmai în aceste trei provincii, puterea reală rămăsese în mâinile sale. Senatul i-a acordat titlul onorific de Augustus, dar el nu s-a autointitulat niciodată rege. Teoretic, Roma continua să fie o republică, iar Augustus nu era decât un princeps (prim cetăţean). În practică, docilul şi recunoscătorul Senat l-a numit pe Augustus în orice post a dorit acesta, şi pentru restul vieţii el a fost efectiv un dictator. La data morţii sale, în anul 14 d.Hr., Roma făcuse tranziţia de la republică la monarhie, iar fiul lui adoptiv l-a succedat fără dificultate.

După toate probabilităţile, Augustus se distinge drept cel mai bun exemplu de despot luminat din istorie. A fost un adevărat om de stat, a cărui politică de conciliere a atenuat dezbinările profunde provocate de războaiele civile ale Romei.

Augustus a domnit la Roma vreme de peste patruzeci de ani, iar politica sa a influenţat evoluţia imperiului şi după moartea sa. Sub conducerea lui, armatele romane au definitivat cucerirea Spaniei, a Elveţiei, a Galiţiei (Asia Mică) şi a unei mari porţiuni din Balcani. Spre sfârşitul domniei sale, graniţa nordică a imperiului nu era prea diferită de linia Rin-Dunăre care avea să rămână frontiera de nord pentru multe secole.

Augustus a fost un administrator extraordinar de abil, care a contribuit Ia edificarea unui serviciu civil eficient. El a revizuit structura impozitelor şi sistemul financiar al statului roman; a reorganizat armata romană şi a creat o forţă navală permanentă. A organizat totodată şi o gardă personală, Garda Pretoriană, care în secolele următoare avea să joace un rol însemnat în alegerea şi destituirea împăraţilor.

Sub Augustus, a fost construită o reţea extinsă de drumuri excelente pe întreg teritoriul Imperiului Roman; chiar şi la Roma s-au înălţat numeroase clădiri; iar oraşul a fost mult înfrumuseţat. S-au construit temple, iar Augustus a încurajat respectarea şi loialitatea faţă de vechea religie romană. Au fost promulgate legi care promovau formarea familiilor şi creşterea copiilor.

Începând cu anul 30 î.Hr., sub Augustus s-a instaurat la Roma o perioadă de pace internă. Rezultatul firesc a fost o creştere a prosperităţii. Aceasta, la rândul ei, a dus la o înflorire a artelor, perioada augustină fiind denumită Epoca de Aur a literaturii romane. Cel mai mare poet al Romei, Virgiliu, a trăit în această epocă, la fel ca mulţi alţi scriitori, precum Horaţiu şi Titus Livius. Ovidiu şi-a atras dizgraţia lui Augustus şi a fost exilat de la Roma.

Augustus n-a avut fii, doar un nepot şi doi strănepoţi care au murit înaintea lui. În aceste condiţii l-a adoptat pe fiul său vitreg, Tiberius, şi l-a desemnat succesorul său. Dar dinastia, care ulterior avea să fie perpetuată de dictatorii Caligula şi Nero, n-a avut o viaţă prea lungă. Cu toate acestea, perioada de pace internă care a fost inaugurată de Augustus, aşa-numita Pax Romana, va dura circa două sute de ani. În această perioadă de pace şi prosperitate, cultura romană s-a răspândit în toate teritoriile cucerite de Augustus şi ceilalţi conducători romani.

Imperiul Roman şi-a câştigat o faimă bine meritată, căci romanii au reprezentat nu numai o culme a civilizaţiei antice, ci şi principalul canal prin intermediul căruia ideile şi realizările culturale ale popoarelor lumii antice (egiptenii, babilonienii, evreii, grecii şi alţii) au fost transmise Europei Occidentale.

Se poate face o interesantă comparaţie între Augustus şi unchiul său, Iulius Caesar. În pofida unei înfăţişări plăcute, a tăriei de caracter şi a succeselor militare, lui Augustus îi lipsea carisma predecesorului său. Iulius a stimulat imaginaţia contemporanilor săi într-o măsură mult mai mare decât Augustus, şi şi-a câştigat o mai mare celebritate. Totuşi, din perspectiva influenţei reale asupra istoriei, Augustus a fost de departe cel mai important dintre cei doi.

La fel de interesantă este comparaţia cu Alexandru cel Mare. Amândoi şi-au început cariera la vârsta tinereţii. Dar Augustus a avut de înfrânt o concurenţă mult mai aspră pentru a ajunge în vârful ierarhiei. Abilitatea sa militară nu se ridica la nivelul celei demonstrate de Alexandru, dar era impresionantă, iar cuceririle sale au fost mai durabile. De fapt, tocmai aceasta reprezintă cea mai mare deosebire dintre cei doi bărbaţi. Augustus a construit cu grijă pentru viitor şi, în consecinţă, influenţa sa pe termen lung asupra istoriei omenirii a fost considerabil mai mare.

Augustus ar mai putea fi comparat cu George Washington. Amândoi au jucat roluri importante (şi întrucâtva analoage) în istoria lumii. Dar, ţinând seama de durata domniei lui Augustus, de succesul politicii sale şi de importanţa Imperiului Roman pentru istoria omenirii, considerăm că el a avut o influenţă mai mare asupra evoluţiei noastre.