În ziua de astăzi, lumea nu prea îşi mai aduce aminte de Papa Urban al II-lea (1042-1099). Totuşi, puţini oameni au avut în decursul istoriei un impact atât de evident şi de direct asupra semenilor săi, pentru că Urban al II-lea a fost papa a cărui chemare către creştini de a elibera Pământul Sfânt de musulmani a inaugurat Cruciadele.

Urban, pe numele său originar Odo de Lagery, s-a născut în jurul anului 1042, aproape de oraşul Chatillon-sur-Marne, în Franţa. Provenea dintr-o mare familie de nobili francezi şi a primit o educaţie aleasă. În tinereţe a fost arhidiacon la Reims. Mai târziu, a devenit succesiv călugăr cluniac, secundul abatelui, cardinal-episcop, iar în 1088 a fost ales papă.

Urban a fost un papă puternic, eficient, înzestrat cu inteligenţă politică, dar nu pentru aceasta şi-a meritat locul în cartea de faţă. Acţiunea principală pentru care a rămas în memoria posterităţii datează din 27 noiembrie 1095. El a convocat un mare conciliu bisericesc, ţinut în oraşul Clermont din Franţa.

Acolo, în faţa unei mulţimi de mii de oameni, Urban a ţinut probabil cel mai eficient discurs din istorie - un discurs care avea să influenţeze Europa timp de secole. Cu acest prilej, Urban a protestat împotriva faptului că turcii selgiucizi, care stăpâneau Ţara Sfântă, pângăreau locurile sfinte ale creştinismului şi îi molestau pe pelerini.

Urban a îndemnat toată creştinătatea să se unească într-un război sfânt - o mare cruciadă pentru recucerirea Ţării Sfinte. Dar Urban era prea inteligent pentru a apela numai la altruism. El a subliniat faptul că Ţara Sfântă este fertilă şi bogată - mult mai bogată decât pământurile suprapopulate ale Europei creştine. Iar în final, papa a anunţat că participarea la cruciadă va înlocui orice fel de penitenţă şi cruciatul va fi alsolvit de toate păcatele.

Strălucitul discurs al lui Urban, care făcea apel în acelaşi timp la cele mai altruiste şi la cele mai egoiste motivaţii ale ascultătorilor, a generat un entuziasm febril în rândurile audienţei. Înainte ca el să termine, mulţimea scanda: Deus le volt! (Este voia Domnului.) Aceste cuvinte aveau să devină strigătul de bătălie al cruciaţilor. Prima Cruciadă, iniţiată în decurs de câteva luni, va fi urmată de o lungă serie de războaie sfinte (au fost opt cruciade mari şi o mulţime de altele mai mici), care s-au întins pe o perioadă de mai bine de două sute de ani.

În ceea ce-l priveşte pe Urban însuşi, el a murit în 1099, la două săptămâni după ce cruciaţii au reuşit să recucerească Ierusalimul, dar înainte de a afla ştirea.

Nu cred că mai e nevoie să explic importanţa cruciadelor. Ca toate războaiele, acestea au avut o influenţă directă asupra participanţilor, ca şi asupra populaţiilor civile prinse în calea lor. În plus, cruciadele au avut drept efect intrarea Europei de Vest în contact cu civilizaţiile bizantină şi islamică, la acea vreme mult mai avansate. Această relaţie a contribuit la netezirea drumului spre Renaştere, care, la rândul ei, a dus la înflorirea civilizaţiei moderne europene.

Papa Urban al II-lea figurează în această carte nu numai din cauza importanţei enorme a cruciadelor, ci şi pentru că este improbabil ca acestea să fi avut loc fară ca el să le fi inspirat. Evident, condiţiile erau întrunite; astfel, discursul n-ar fi fost recepţionat. Totuşi, iniţierea unei mişcări generale europene presupunea existenţa unei figuri centrale care să o conducă.

Nici un rege nu ar fi putut să o facă. (Dacă un împărat german, spre exemplu, ar fi declarat război sfânt turcilor şi şi-ar fi condus armatele într-o cruciadă, e greu de crezut că i s-ar fi alăturat prea mulţi cavaleri englezi.)

O singură personalitate din Europa de Vest îşi extindea autoritatea dincolo de frontiere. Numai papa putea să propună un proiect comun pentru toată creştinătatea occidentală, cu şanse de a angrena mulţi oameni în realizarea lui. Fără conducerea papei şi fără dramaticul discurs ţinut de el, cruciadele, ca mişcare europeană de masă, probabil că nu ar fi început niciodată.

De asemenea nici nu se poate spune că orice papă ar fi fost ales, ar fi propus o cruciadă de eliberare a Ţării Sfinte. Dimpotrivă, din multe puncte de vedere îndemnul părea hazardat. Majoritatea liderilor, prudenţi, nu ar fi făcut o asemenea propunere, ale cărei consecinţe sunt întotdeauna greu de evaluat. Dar Urban al II-lea a îndrăznit să treacă la fapte şi, procedând astfel, a avut asupra istoriei umane o influenţă mai mare şi mai durabilă decât mulţi oameni, incomparabil mai celebri.

RECENT

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment