Petru cel Mare (1672-1725) este considerat, în general, drept unul dintre cei mai reprezentativi ţari ruşi. Deschiderea spre Vest pe care a promovat-o a contribuit din plin la transformarea Rusiei într-o mare putere.

Petru s-a născut în 1672, la Moscova, fiind unicul fiu al ţarului Alexei şi al Nataliei Narişkina, cea de-a doua soţie a sa. Petru nici nu împlinise patru ani când a murit tatăl său. Deoarece Alexei avusese treisprezece copii cu prima lui soţie, nu este de mirare că au izbucnit lupte îndelungate şi uneori violente pentru succesiunea la tron.

Odată, micul Petru a trebuit să fugă pentru a scăpa cu viaţă. Timp de câţiva ani, sora vitregă a lui Petru, Sofia, a preluat frâiele puterii ca regentă şi abia în 1689, când a fost îndepărtată, Petru a rămas să conducă singur ţara. În 1689, Rusia era o zonă înapoiată, aflată cu secole în urma Europei de Vest, aproape în toate privinţele.

Aici iobăgia era în floare - numărul iobagilor creştea, în timp ce drepturile lor se diminuau. Rusia nu cunoscuse nici Renaşterea, nici Reforma. Clerul era ignorant, literatura aproape că nu exista, matematica şi ştiinţa stârneau dispreţ. Spre deosebire de Europa de Vest, unde Newton publicase de curând cartea sa, Principia, şi unde literatura şi filozofia cunoşteau un mare avânt, Rusia orbecăia în bezna medievală.

Petru a întreprins o îndelungată călătorie în Europa (1697-1698), care avea să marcheze următorii ani ai domniei sale. El a luat cu sine circa două sute cincizeci de oameni în această „grandioasă solie". Călătorind sub pseudonim (Piotr Mihailov), ţarul a avut prilejul să constate unele aspecte care altfel ar fi trecut neobservate. În timpul şederii sale în străinătate, Petru a muncit temporar ca dulgher de nave pentru compania olandeză East India. A lucrat la şantierele navale regale din Anglia şi a studiat tehnica armelor în Prusia. A vizitat fabrici, şcoli, muzee şi depozite militare. A asistat chiar şi la o sesiune a Parlamentului englez. Pe scurt, a învăţat o sumedenie de lucruri despre cultura, ştiinţa, industria şi tehnicile administrative vestice.

În 1698, s-a întors în Rusia şi a iniţiat o serie de reforme menite să modernizeze şi să asigure deschiderea spre Vest a statului rus. Pentru a încuraja introducerea tehnologiei şi tehnicilor vestice, Petru a adus mulţi tehnicieni străini în Rusia. A trimis, de asemenea, numeroşi tineri ruşi la studii în Europa de Vest. Pe parcursul domniei sale, Petru a încurajat dezvoltarea industriei şi comerţului. Sub conducerea lui, oraşele s-au mărit şi burghezia a devenit o categorie influentă.

În acea perioadă, s-a construit prima flotă rusească adevărată. Armata a fost reorganizată după modelul vestic, trupele au primit uniforme şi arme moderne şi s-a adoptat stilul militar vestic. De asemenea, Petru a introdus numeroase schimbări în administraţia civilă rusă, promovând personalul în funcţie de eficienţă, nu de rangul deţinut.

În plan social, Petru a încurajat deschiderea către Vest. A dat un decret prin care interzicea bărbile (deşi mai târziu l-a modificat), îi obliga pe curteni să se îmbrace după moda vestică şi introducea fumatul şi băutul cafelei. Deşi la vremea aceea multe din propunerile lui au întâmpinat o opoziţie acerbă, pe termen lung, politica sa a determinat aristocraţia rusească să adopte până la urmă manierele şi cultura vestică.

Evident, Petru considera Biserica Ortodoxă rusă o forţă retrogradă şi reacţionară. Parţial a reuşit s-o reorganizeze şi să preia controlul asupra ei. Petru a înfiinţat şcolile secundare în Rusia şi a încurajat dezvoltarea ştiinţei. A introdus calendarul iulian şi a modernizat alfabetul rus. În timpul domniei sale, a apărut primul ziar rusesc.

Paralel cu aceste reforme interne, Petru a promovat o nouă politică externă, ceea ce s-a repercutat asupra viitorului Rusiei. Sub domnia lui, ruşii au purtat războaie atât cu turcii, în sud, cât şi cu suedezii, în nord. La început a obţinut câteva victorii împotriva turcilor, cucerind portul Azov în 1696 şi asigurând accesul Rusiei la Marea Neagră. Mai târziu însă, balanţa a înclinat în favoarea turcilor şi în 1711 ţarul a fost obligat să cedeze Azovul.

În războiul împotriva suedezilor, evenimentele s-au desfăşurat exact invers. După câteva înfrângeri suferite la începutul luptei, suedezii şi-au adjudecat în final victoria. Rusia s-a alăturat Danemarcei şi Saxoniei în războiul împotriva Suediei, care la vremea aceea era o mare putere militară. (Şi Polonia a declarat mai târziu război Suediei.) În bătălia de la Narva, Estonia, în 1700, trupele ruse au suferit o dureroasă înfrângere. Ulterior, regele suedez şi-a îndreptat atenţia spre ceilalţi duşmani ai săi. Între timp, Petru şi-a refăcut armata. În cele din urmă, în bătălia dintre Suedia şi Rusia de la Poltava, în 1709, armata suedeză a fost înfrântă definitiv.

Rusia a câştigat Estonia şi Letonia, plus o zonă extinsă, în apropierea Finlandei. Deşi regiunea cucerită nu era extrem de mare, avea o importanţă deosebită pentru că îi asigura deschidere la Marea Baltică şi, prin urmare, „o fereastră spre Europa". Pe malurile râului Neva, pe o parte din pământul cucerit de la suedezi, Petru a pus bazele unui nou oraş, Sankt Petersburg, unde şi-a mutat capitala în 1712. De atunci, Sankt Petersburg a devenit principalul punct de legătură dintre Rusia şi Europa de Vest.

Costul ridicat al reformelor şi războaielor purtate de Petru au dus în mod inevitabil la impozite suplimentare. Atât taxele ridicate, cât şi reformele în sine au nemulţumit o mare parte din populaţie, soldându-se cu câteva revolte, înăbuşite nemilos de Petru. Deşi a fost criticat la vremea sa, azi, atât istoricii ruşi, cât şi cei occidentali îl consideră pe Petru cel mai strălucit ţar al Rusiei.

Era impunător şi ca fizic. Avea în jur de un metru optzeci înălţime, şi o înfăţişare plăcută. Vesel şi nestăpânit, dădea dovadă uneori de un umor crud. Câteodată bea peste măsură şi îşi manifesta tendinţe spre violenţă. În afara talentelor sale politice şi militare, Petru a vădit interes pentru tâmplărie, tehnica tiparului, navigaţie şi construcţia de nave. Un monarh cu adevărat original!

Petru s-a căsătorit de două ori. Cu prima lui soţie, Eudoxia, s-a însurat la şaptesprezece ani şi au stat împreună doar o săptămână. Când Petru a împlinit douăzeci şi şase de ani, a trimis-o la mănăstire. În 1712 a divorţat de ea şi s-a căsătorit cu o lituaniană din popor pe nume Caterina. Petru a avut un fiu, Alexei, cu prima lui soţie, dar nu s-a înţeles niciodată cu el. În 1718, Alexei a fost arestat sub acuzaţia de a fi conspirat împotriva lui Petru. Ulterior a murit în închisoare din cauza torturilor. Petru s-a stins din viaţă la Sankt Petersburg, la începutul anului 1725, la vârsta de cincizeci şi doi.de ani. A fost urmat la tron de văduva sa, Caterina (a nu se confunda cu Caterina cea Mare).

Petru cel Mare are un rol important în modernizarea şi deschiderea către vest a Rusiei. Este adevărat că astăzi, în secolul al XX-lea, majoritatea conducătorilor de state îşi dau seama cât de esenţial este ca naţiunea lor să adopte metodele vestice, mai ales în domeniul ştiinţei şi tehnologiei.

Însă, în 1700, oamenii nu erau conştienţi de această cerinţă. Importanţa lui Petru rezidă tocmai în faptul că şi-a dat seama de necesitatea modernizării ţării sale, fiind considerat un avangardist. Datorită intuiţiei sale, Rusia, care la urcarea lui pe tron fusese o ţară foarte înapoiată, a depăşit multe regate ale lumii. (Totuşi, ca urmare a progresului rapid înregistrat în Europa de Vest în secolul al XVIII-lea şi al XlX-lea, Rusia n-a mai putut ţine pasul cu aceasta.)

Contrastul cu Turcia, celălalt stat important de la frontierele estice ale Europei, este extrem de izbitor. Turcia şi Rusia au fost amândouă ţări semieuropene. Timp de două secole, înainte ca Petru să ajungă la tron, Turcia era mai avansată decât Rusia din punct de vedere militar, economic şi cultural. (De fapt, această situaţie se perpetua din cele mai vechi timpuri.)

Dar Turcia nu a avut un sultan în jurul anului 1700 care să-şi dea seama de importanţa deschiderii către vest a ţării şi să-şi împingă naţiunea în acea direcţie. Prin urmare, în timp ce Rusia lui Petru a înaintat cu paşi mari, Turcia a progresat în ritm de melc. Abia în secolul al XX-lea, Kemal Ataturk a iniţiat un program rapid de modernizare a Turciei. Dar, între timp, Rusia devansase cu mult Turcia din punct de vedere industrial şi educaţional.

Azi, bineînţeles, este evident că Rusia a depăşit simţitor Turcia. Dar să presupunem că, în locul lui Petru cel Mare al Rusiei, ar fi existat la vremea aceea un sultan reformator în Turcia. Nu credeţi că ţara ar fi putut deveni o forţă în prezent şi ar fi dominat zona care a devenit acum Asia Centrală Sovietică? (Locuitorii acelei regiuni sunt musulmani, mult mai apropiaţi de turci decât de ruşi.)

Petru cel Mare nu a fost un conducător care s-a lăsat dus de curent, ci o personalitate avangardistă. Probabil că intuiţia sa a schimbat istoria şi a orientat-o pe un drum pe care n-ar fi apucat-o de la sine.