În zilele noastre, majoritatea oamenilor îşi amintesc de Isabella I (1451-1504) a Castiliei ca de regina care i-a asigurat lui Cristofor Columb fondurile necesare pentru traversarea Atlanticului. În realitate, ea a fost o conducătoare energică şi capabilă, care a luat o serie de decizii cruciale cu un puternic impact asupra Spaniei şi Americii Latine în decursul secolelor care indirect afectează şi astăzi vieţile multor milioane de oameni.

Deoarece majoritatea hotărârilor au fost adoptate după consultarea soţului ei, isteţ şi la fel de capabil, Ferdinand de Aragon, şi deoarece amândoi au contribuit nemijlocit la îndeplinirea lor. Totuşi am optat pentru Isabella, ca o recunoaştere a faptului că deciziile cele mai importante au fost luate la sugestia ei.

Isabella s-a născut în 1451, în oraşul Madrigal, în regatul Castiliei, acum parte a Spaniei. Tânăra fată a primit o educaţie strict religioasă şi a devenit o catolică înflăcărată. Fratele ei vitreg, Henric al IV-lea, a fost rege al Castiliei din 1454 şi până la moartea sa în 1474. Pe vremea aceea nu exista regatul Spaniei. Teritoriul acesteia era împărţit în patru regate: Castilia, cel mai mare; Aragon, în nord-estul actualei Spanii; Granada, în sud; Navarra, în nord.

Spre sfârşitul anului 1460, Isabella, presupusa succesoare la tronul Castiliei, era cea mai bogată moştenitoare a Europei şi curtată de mulţi prinţi. Fratele ei vitreg, Henric al IV-lea, dorea ca ea să se căsătorească cu regele Portugaliei. Dar ea se împotriveşte şi, la optsprezece ani, în 1469, în ciuda opoziţiei fratelui său, se căsătoreşte cu Ferdinand, moştenitorul tronului Aragonului. Mâniat de nesupunerea Isabellei, Henric o numeşte pe fiica sa, Juana, moştenitoarea tronului.

Cu toate acestea, la moartea lui, în 1474, Isabella pretinde tronul Castiliei. Susţinătorii Juanei nu acceptă, astfel că izbucneşte un război civil. În februarie 1479, forţele Isabellei triumfa. În acelaşi an moare regele Juan al II-lea al Aragonului, iar Ferdinand devine rege. Prin urmare, Ferdinand şi Isabella vor stăpâni împreună cea mai mare parte a Spaniei.

Teoretic, cele două regate erau încă separate, inclusiv majoritatea instituţiilor lor publice. Dar practic, Ferdinand şi Isabella luau toate deciziile împreună, acţionând ca nişte conducători ai unei Spanii unite. În timpul celor douăzeci şi cinci de ani de domnie comună, politica lor de bază a fost crearea unui regat spaniol condus de o monarhie puternică. Unul dintre primele proiecte l-a constituit cucerirea Granadei, singura porţiune a Peninsulei Iberice aflată încă sub control musulman.

Războiul a început în 1481 şi s-a terminat în ianuarie 1492, cu victoria completă a lui Ferdinand şi a Isabellei. După cucerirea Granadei, Spania se întindea între graniţele pe care le are şi astăzi. (Micul regat al Navarrei a fost anexat de Ferdinand în 1512, după moartea Isabellei.)

Ferdinand şi Isabella au instituit încă de la începutul domniei Inchiziţia spaniolă. Acest tribunal ecleziastic combina puterea judecătorului, a juriului, a procurorului şi a investigatorilor poliţiei. Inchiziţia a rămas vestită pentru sălbăticia pedepselor şi pentru procesele sale nedrepte. Suspecţii aveau puţine şanse să-şi dovedească nevinovăţia. Nu li se aduceau la cunoştinţă nici învinuirile, nici numele celor care îi acuzau.

Suspecţii care negau acuzaţiile erau supuşi unor torturi atroce până când mărturiseau. După o evaluare foarte aproximativă, au fost arşi pe rug cel puţin două mii de persoane în timpul primilor douăzeci de ani ai Inchiziţiei, iar mulţi alţii au primit pedepse ceva mai blânde.

Inchiziţia spaniolă a fost condusă de călugărul ultrafanatic Tomas de Torquemada, care era şi confesorul personal al reginei Isabella. Deşi Inchiziţia fusese autorizată de papă, de fapt ea se afla sub controlul monarhilor spanioli. Inchiziţia a fost folosită parţial pentru impunerea religiei catolice şi parţial pentru înlăturarea oponenţilor politici ai monarhilor.

În Anglia, feudalii au avut întotdeauna suficientă putere pentru a contrabalansa autoritatea regelui. Feudalii spanioli fuseseră şi ei la fel de puternici; totuşi, monarhii aveau la îndemână Inchiziţia pentru a-i îmblânzi pe supuşii prea sfidători, şi altfel au putut instaura puterea monarhică absolută. Ei au folosit Inchiziţia şi pentru a-şi extinde controlul asupra clerului spaniol.

Dar Inchiziţia supraveghea îndeosebi acele persoane bănuite de devieri religioase, în special evreii şi musulmanii care se convertiseră formal la catolicism, însă practicau în secret fostele lor religii.
La început, Inchiziţia nu i-a vizat pe evreii practicanţi.

Totuşi, în 1492, la insistenţele fanaticului Torquemada, Ferdinand şi Isabella au semnat decretul care ordona tuturor evreilor spanioli să se convertească la catolicism sau să părăsească ţara în decurs de două luni, abandonându-şi proprietăţile. Pentru cei aproximativ două sute de mii de evrei spanioli, ordinul de expulzare a fost o catastrofa şi mulţi au murit înainte de a ajunge la capătul călătoriei. Pentru Spania, plecarea unei mari părţi din cei mai harnici şi mai întreprinzători negustori a însemnat o foarte serioasă pierdere economică.

După predarea Granadei s-a încheiat un tratat de pace care stipula dreptul musulmanilor din Spania de a-şi practica în continuare religia. Dar guvernul spaniol a violat curând prevederile acestui acord. Maurii s-au revoltat, însă mişcarea lor a fost înăbuşită în sânge. În 1502, li s-a impus tuturor musulmanilor care trăiau în Spania fie să se convertească la creştinism, fie să aleagă exilul - aceeaşi situaţie în care fuseseră puşi evreii cu zece ani în urmă.

Deşi Isabella era o catolică ferventă, ea nu a permis niciodată interferenţa credinţei cu naţionalismul ei spaniol. Ea şi Ferdinand au depus eforturi încununate de succes pentru ca Biserica Catolică din Spania să fie sub controlul monarhiei şi nu sub acela al papei. Acesta este unul din factorii care au împiedicat pătrunderea reformei protestante din secolul al XVII-lea în Spania.

Cel mai notabil eveniment al domniei Isabellei este, desigur, descoperirea Lumii Noi de către Cristofor Columb, care s-a petrecut în nefastul an 1492. Expediţia lui Columb a fost finanţată de regatul Castiliei. (Povestea despre vinderea bijuteriilor reginei pentru plata expediţiei n-are nici o bază reală.)

Isabella a murit în 1504. Din căsătoria ei rezultaseră un băiat şi patru fete. Fiul, Juan, a murit în 1497. Cea mai cunoscută dintre fiicele ei a fost Juana. Ferdinand şi Isabella au pus la cale căsătoria ei cu Filip I (cel Frumos), care era fiul împăratului austriac şi, de asemenea, moştenitorul regatului Burgundiei.

Ca rezultat al acestui mariaj dinastic extraordinar, împăratul Carol Quintul, nepotul Isabellei, a moştenit unul din cele mai mari imperii din istoria Europei. El a fost ales şi împărat al Sfântului Imperiu Roman, fiind considerat cel mai bogat şi mai puternic monarh al vremii sale. Teritoriile pe care le stăpânea cuprindeau Spania, Germania, Olanda, Belgia, Austria, Elveţia, Ungaria şi Iugoslavia, pe lângă o mare parte a emisferei vestice. Atât Carol Quintul, cât şi fiul lui, Filip al II-lea, au fost catolici fervenţi, care au folosit bogăţia provenită din Lumea Nouă pentru a finanţa războiul împotriva statelor protestante din nordul Europei. Astfel, mariajul dinastic pus la cale de Ferdinand şi Isabella a influenţat istoria Europei timp de aproape o sută de ani de la moartea lor.

Să facem o scurtă trecere în revistă a realizărilor şi influenţei exercitate de Ferdinand şi Isabella. Prin eforturile lor conjugate, ei au reuşit să creeze un regat unit în Spania, ale cărui frontiere au rămas practic intacte în ultimele cinci secole. Au pus bazele unei monarhii centralizate, absolute, în Spania. Expulzarea maurilor şi a evreilor a avut consecinţe importante atât pentru exilaţi, cât şi pentru Spania însăşi. Iar bigotismul lor şi înfiinţarea Inchiziţiei s-au repercutat asupra întregii istorii ulterioare a Spaniei.

Să zăbovim puţin asupra acestui aspect. Simplificând lucrurile am putea spune că Inchiziţia a plasat Spania într-o cămaşă de forţă intelectuală. În secolele care au urmat anului 1492, majoritatea ţărilor din Europa Occidentală au traversat o perioadă de înflorire intelectuală şi ştiinţifică. Nu şi Spania. într-o societate în care exprimarea oricărui gând „deviant" putea avea drept consecinţă arestarea persoanei respective de către Inchiziţie, nu e de mirare că lipsea originalitatea.

Alte ţări europene tolerau diversitatea opiniilor. În Spania, Inchiziţia impunea doar un catolicism strict, rigid. Prin 1700, Spania rămăsese mult în urmă faţă de restul Europei. Într-adevăr, deşi trecuseră cinci secole de când Ferdinand şi Isabella au instituit Inchiziţia şi peste o sută cincizeci de ani de la abolirea acesteia, Spania încă nu-şi revenise complet de pe urma efectelor ei.

În plus, finanţarea de către Isabella a expediţiei lui Columb a asigurat dominaţia spaniolă asupra celei mai mari părţi din America de Sud şi Centrală. Aceasta a avut drept consecinţă introducerea instituţiilor şi a culturii spaniole, inclusiv a Inchiziţiei, într-o zonă importantă a emisferei occidentale. Având în vedere înapoierea culturală a Spaniei în comparaţie cu majoritatea Europei de Vest, nu e de mirare că şi coloniile ei din America de Sud au rămas în urma coloniilor englezeşti din America de Nord.

Spiritul cruciat era foarte activ în Spania din cauza celor peste şapte sute de ani de lupte pentru smulgerea Peninsulei Iberice din mâinile musulmanilor. Totuşi, atunci când luptele s-au terminat cu succes, în 1492, Spania avea de ales direcţia de mers. Ferdinand şi Isabella - mai ales Isabella - au fost cei care au trasat cursul istoriei Spaniei către catolicismul rigid, inflexibil. Fără influenţa ei, poate că Spania ar fi devenit o societate moderat pluralistă.

Pare destul de firească o comparaţie a Isabellei cu mai celebra regină Elisabeta I a Angliei. Elisabeta era la fel de capabilă ca Isabella; mai mult decât atât, din cauza politicii sale mai tolerante, ea face o figură mai frumoasă în calitatea sa de conducător. Dar Elisabeta a fost mult mai puţin inovatoare decât Isabella şi nici una din acţiunile ei nu a avut o influenţă atât de profundă ca instituirea Inchiziţiei de către Isabella. Deşi unele din măsurile abordate de Isabella sunt privite cu oroare, puţini monarhi au avut un impact atât de puternic asupra istoriei.