La sfârşitul secolului al XIX-lea, progresele înregistrate în ştiinţă, tehnologie şi medicină au deschis perspective nebănuite pentru viaţa subiectivă, interioară a oamenilor din ţările occidentale. Revoluţia industrială, urbanizarea şi formele de viaţă noi şi complexe, inclusiv formarea unei puternice clase de mijloc au diversificat personalităţile umane şi au avut o influenţă puternică asupra relaţiilor interpersonale şi sexuale.

Aşadar, nu este surprinzător faptul că în 1900, în acelaşi an în care Max Planck descifra secretele radiaţiei corpului negru, Sigmund Freud a publicat Interpretarea viselor. Freud este cea mai importantă personalitate ştiinţifică al cărei nume a fost asociat cu noua înţelegere a eului şi a transformărilor sale.

El a stârnit în epocă un val de proteste, după cum se întâmplă şi în zilele noastre, căci, aşa cum scrie istoricul ştiinţei I. Bernard Cohen, „neîncetata ostilitate împinsă la extrem poate fi considerată un indiciu al impactului profund exercitat de revoluţia freudiană".

Sigmund Freud s-a născut în ziua de 6 mai 1856 la Freiburg, în Moravia de Est, care pe atunci aparţinea Imperiului Austro-Ungar, iar astăzi, sub numele de Pribor, se află pe teritoriul Republicii Cehe. Părinţii lui au fost Jacob Freud, un negustor de lână nu foarte prosper, care manifesta interes pentru instrucţia şcolară, şi a treia sa soţie, mai tânără cu douăzeci de ani decât el, Amalie Nathanson.

Sigmund a fost primul dintre cei opt copii ai soţilor Freud şi, la vârsta de trei ani, s-a mutat împreună cu familia la Viena. A primit o parte din educaţia şcolară acasă şi s-a remarcat prin rezultate excepţionale la gimnaziu, pe care 1-a absolvit la şaptesprezece ani. Iniţial a vrut să studieze dreptul, dar în 1873 i-a scris unui prieten că „Am optat pentru ştiinţele naturale". În cazul unui student de condiţie socială modestă, asta însemna să studieze medicina. În acelaşi an, Freud s-a înscris la Universitatea din Viena pe care a absolvit-o în 1881.

Prima lui lucrare ştiinţifică datează din această perioadă. Un articol despre ţiparii masculi de apă dulce, publicat în 1877, reflectă interesul lui pentru fiziologie, pe care a studiat-o între anii 1876 şi 1882 la institutul condus de Ernst Brucke. Deşi şi-ar fi putut continua cercetările aici, medicina îi deschidea perspective mai promiţătoare din punct de vedere financiar. Acest lucru era important pentru că în 1882 Freud s-a logodit cu Martha Bernays, iar trei ani mai târziu tinerii s-au căsătorit.

Între 1882 şi 1885, Freud şi-a desăvârşit experienţa clinică la Spitalul General din Viena, unde a efectuat în premieră unele cercetări privind cocaina. O vreme, el a devenit un fervent susţinător al acestui drog şi, pornind de la cercetările lui, un prieten i-a descoperit utilitatea în chirurgia oftalmologică. În 1885 Freud a beneficiat de o importantă bursă de şase luni la Paris, unde a intrat sub puternica influenţă a lui Jean Charcot.

Fiind unul dintre cei mai importanţi neuropatologi ai vremii, Charcot era interesat de studierea isteriei, o boală psihică analogă anorexiei nervoase din zilele noastre, în sensul că provoca simptome severe, dar nu avea o cauză fiziologică sau ereditară clară. Mulţi considerau isteria o boală exclusiv feminină, lucru cu care Charcot nu era de acord. După ce s-a  întors la Viena, Freud a susţinut conferinţe despre isteria masculină, dar a întâmpinat opoziţia unor colegi. Theodor Meynert, un bine cunoscut psihiatru, l-a exclus pe Freud din laboratorul său de anatomie cerebrală. „M-am retras din viaţa academică", scria mai târziu Freud, „şi nu mai fac parte din societăţile ştiinţifice."

În practica sa privată de neuropatolog, Freud a încercat să folosească metodele prescrise în mod curent, cum ar fi masajul şi electroterapia, şi primele etape ale psihanalizei reflectă dezamăgirea sa, ca şi primele eforturi de descoperire a unei explicaţii noi şi cuprinzătoare pentru tulburările „nervoase". Împreună cu Josef Breuer, un bine cunoscut generalist şi cercetător, Freud a recurs la hipnotism pentru a studia cazul unei tinere isterice, cunoscută sub numele de Anna O.; articolul lor intitulat Studii despre isterie, a fost publicat în 1895. Analizând tehnica folosită de Breuer -descărcare emoţională pentru eliminarea conflictelor intrapsihice - Freud şi-a dat seama că simptomele s-ar putea datora conţinutului sexual al unor fantezii reprimate.

Pornind de la acest indiciu, Freud a dezvoltat ideea fundamentală conform căreia comportamentul nevrotic presupune apărarea psihicului împotriva ideilor inacceptabile. De-a lungul timpului, el a formulat o serie de teorii care situau problemele sexuale la originea nevrozei, subliniind faptul că insatisfacţiile din viaţa sexuală provocau simptome de anxietate şi isterie.

Ulterior, el a perfecţionat toate aceste idei, inclusiv cea potrivit căreia traumele sexuale din copilărie generează nevrozele. În aceeaşi perioadă, începând cu anul 1895, o amiciţie în principal epistolară cu medicul berlinez Wilhelm Fliess, i-a oferit lui Freud prilejul unic de a-şi examina o mare parte din propriile conflicte emoţionale şi de a testa câteva din ideile teoretice.

Din această perioadă datează metoda pe care Freud avea s-o denumească ulterior „autoanaliză", precum şi un important „Proiect" menit să ofere psihologiei un fundament neuropsihologic. Deşi analiza nu putea fi considerată un succes, iar „Proiectul" avea să fie în cele din urmă abandonat, perioada aceasta a fost deosebit de productivă. Psihanaliza a căpătat numele actual în 1896.

În 1900 Freud a publicat cartea Interpretarea viselor, care constituie o încununare a activităţii sale anterioare privind nevrozele şi, totodată, un nou punct de plecare spre psihologia generală. Principala teză a lui Freud, conform căreia visele prezintă semnificaţii descifrabile legate de conflictele inconştientului, a avut o aplicabilitate universală pe care a extins-o pe parcursul următoarelor patru decenii.

În general, Freud a elaborat un model al pulsiunilor sexuale şi agresive care trebuie satisfăcute, model derivat din terminologia darwinistă şi neurologică. În 1904 el a publicat lucrarea Psihopatologia vieţii cotidiene, o analiză a actelor ratate de vorbire şi a altor greşeli cu motivaţie psihologică. Un an mai târziu, lucrarea Trei eseuri despre sexualitate a oferit o perspectivă revoluţionară asupra evoluţiei emoţionale, în care conflictele adultului sunt corelate cu noţiunea nouă de sexualitate infantilă şi cu aşa-numitul „complex al lui Oedip". Descoperirea relaţiei puternice dintre evoluţia fizică, emoţională şi cognitivă constituie una dintre cele mai importante generalizări ale lui Freud.

Psihanaliza ca teorie a avut un succes uriaş, în ciuda criticilor ce i s-au adus, iar influenţa ei s-a făcut simţită în scurt timp. Fără să se limiteze la tratarea unor tulburări mentale de tip nevrotic, psihanaliza a dezvăluit semnificaţia actelor mărunte de vorbire, a oferit o explicaţie pentru obiceiuri şi ritualuri şi a evidenţiat motivaţia infantilă ce stă la baza unor credinţe larg răspândite. Recunoaşterea existenţei unor sentimente şi fantasme de natură sexuală şi agresivă la copii a dus în cele din urmă la revizuirea metodelor de creştere a copiilor şi implicit a modalităţii de înţelegere a copilăriei.

Ca metodă de tratament, psihanaliza este mai dificil de evaluat. De la bun început i-au lipsit nişte criterii clar definite, aşa cum se stabilesc pentru o serie de boli; în mod frecvent, erau încununate de succes cazurile unor pacienţi cu probleme relativ minore. Totuşi, Freud şi alţi analişti -care au început să adere la „mişcare" după 1900 - au elaborat o diversitate de tehnici durabile şi de instrumente conceptuale pentru înţelegerea situaţiei psihanalitice sau a „tratamentului vorbit".

Asocierea liberă era regula de bază conform căreia pacientului i se cerea să verbalizeze tot ce-i trecea prin minte; prin contrast, analistul rămânea în general tăcut, abstracţie făcând de unele interpretări atent dozate. Rezistenţa, exprimată în mai multe feluri, constituia o piedică în calea tratamentului, dar era inevitabilă pentru rezolvarea conflictelor pacientului şi nuanţarea înţelegerii eului şi a conflictelor emoţionale.

Probabil că cel mai important concept analitic este transferul afectiv, ca expresie a sentimentelor amestecate de ataşament tandru şi de mânie pe care pacientul le avea faţă de analist - în principiu, fără vreun motiv întemeiat (Un excelent exemplu de transfer afectiv este oferit de regretata psihanalistă Helene Deutsch. In timpul analizelor cu Freud, ea s-a pomenit într-o după-amiază privind în vitrina unui magazin din apropierea locuinţei sale şi întrebându-se în timp ce plângea: „Ce-o să se facă acum biata soţie a profesorului?" Helene îşi închipuia că Freud era pe cale să-şi părăsească soţia pentru a se căsători cu ea.).

Psihanaliştii puteau să efectueze investigaţii plauzibile prin limbaj, prin minuţiozitatea fanteziilor şi subtilităţile experienţei emoţionale.

În primele decenii ale secolului XX, teoria lui Freud s-a dezvoltat într-o multitudine de direcţii, atât teoretice, cât şi clinice. Câteva şcoli de analiză au avansat ipoteze noi (cum ar fi „trauma naşterii" a lui Otto Rank) sau au respins unele părţi ale teoriei aflate în plină evoluţie. Spre sfârşitul deceniului al treilea, psihanaliştii clinicieni au deplasat accentul dinspre expunerea conflictelor reprimate ale pacienţilor spre examinarea mijloacelor de apărare psihică ale acestora.

În locul unei „topografii" a conştientului şi a inconştientului, Freud a introdus o diviziune tripartită mai productivă din punct de vedere clinic, definită funcţional, a psihicului. În teoria structurală a lui Freud, din id-ul infantil şi nediferenţiat evoluează un ego, în care rezidă personalitatea conştientă, şi un supra-ego. Sarcina psihanaliştilor s-a concretizat apoi, în accepţiunea cea mai cuprinzătoare, într-o încercare de a modifica asprimea supraego-ului.

In Germania dominată de nazişti psihanaliza a fost interzisă, drept care a urmat refugierea specialiştilor în Statele Unite. După ce naziştii au invadat Austria în 1938, Freud - bătrân şi bolnav de cancer - a fost în cele din urmă convins să plece, dar scoaterea lui din ţară s-a făcut cu mare dificultate. La mijlocul verii s-a restabilit în Anglia şi a murit la Londra un an mai târziu, la 23 septembrie 1939.

Atât de multe s-au scris şi s-au născocit despre personalitatea lui Freud încît încercarea de a o descrie sumar pare a fi sortită eşecului. In ciuda depresiilor sale accidentale, Freud era în esenţă un temperament echilibrat şi cordial. Relaţiile lui, îndeosebi cu bărbaţii, au fost uneori intense şi conflictuale, în parte şi din cauza tendinţelor sale necenzurate spre omnipotenţă. Excelent orator şi povestitor, obişnuia să spună anecdote şi chiar a scris o carte intitulată Anecdotele şi relaţia lor cu inconştientul.

A dus o viaţă normală, specifică clasei mijlocii, alături de soţia sa Martha Bernays şi cei cinci copii ai lor. Unul dintre ei, Anna, a devenit un psihanalist eminent. În privinţa religiei a fost un ateist militant. În relaţie cu fiii săi s-a dovedit un tată bun, deşi nu la fel de expansiv emoţional cum a fost faţă de fiicele şi nepoţii săi.

Moştenirea lui Freud este la fel de complexă ca şi cea a lui Charles Darwin, iar ideile sale au generat controverse înverşunate. Deşi pentru confirmarea sau infirmarea diferitelor ipoteze psihanalitice se poate recurge la dovezi ştiinţifice, acestea nu au fost încă perfecţionate nici ca urmare a progreselor înregistrate în neurologia cerebrală, nici prin ameliorări măsurabile în viaţa cotidiană. Înşişi psihanaliştii poartă vina pentru îndelungata suspiciune cu care unii oameni de ştiinţă au privit atât profesia, cât şi teoria.

Psihanaliştii nu au reuşit să ajungă la un consens în privinţa dogmelor fundamentale care să fie în consonanţă cu ştiinţa contemporană. Mai grav este faptul că unele dintre cele mai importante figuri ale psihanalizei au continuat să recurgă la „teoria instinctului" - care în prezent are „statutul" ştiinţific al flogisticului - şi la un model medical al bolii, ceea ce a afectat puternic statutul general al profesiei. În anii şaizeci ai secolului XX, dogmatismul şi dezordinea din domeniu l-au împiedicat pe fizicianul teoretician Murray Gell-Mann să-şi concretizeze intenţia de a aşeza teoria analitică pe un fundament ştiinţific solid.

Dificultăţile de evaluare a lui Freud însuşi provin atât din interiorul, cât şi din exteriorul profesiei. În Statele Unite, o întreagă generaţie de studenţi a învăţat că psihanaliza nu are nimic comun cu ştiinţa - începând cu behavioriştii a căror teorie este acum puternic discreditată. În acelaşi timp, una dintre marile probleme ale lui Freud a constituit-o imensa admiraţie pe care au manifestat-o faţă de el colegii de breaslă. Văzîndu-l pe Freud într-o gravură din 1926, K.R. Eissler îl descria astfel: „un chip impenetrabil, cu o privire pătrunzătoare, înţeleaptă şi plină de înţelegere; un chip care nu vibrează la evenimentele din lumea înconjurătoare; un chip care nu va mai cunoaşte niciodată teama şi care, în ciuda expresiei de tristeţe, pare să nu fi cunoscut disperarea; un chip controlat, ce te duce cu gândul la acele gesturi olimpiene pe care Goethe obişnuia să le adopte în relaţie cu semenii săi". Acest gen de înnobilare nu este străină ştiinţei - şi despre Albert Einstein s-a vorbit în termeni similari -, dar pare nelalocul ei strădania de a evidenţia rădăcinile emoţionale ale unei asemenea extravaganţe.

Spre sfârşitul secolului XX, demistificarea lui Freud s-a dovedit o întreprindere riscantă, deoarece influenţa lui a supravieţuit atât imitatorilor săi excesiv de zeloşi, cât şi criticilor cei mai severi. Istoricii şi filozofii ştiinţei, care privesc demersul ştiinţific cu mai multă umilinţă decât cu o generaţie în urmă, sunt astăzi mai puţin dispuşi să excludă psihanaliza (Din vasta literatură despre Freud şi despre psihanaliză merită a fi menţionate câteva lucrări recente.

Astfel, excepţionala carte Freud scrisă de Peter Gay este cel mai judicios portret care a apărut vreodată. O discuţie foarte pertinentă despre statutul ştiinţific al psihanalizei face obiectul lucrării lui Robert R. Holt Freud Reappraised („Reevaluarea lui Freud"). Cei care preferă să-l considere pe Freud un pseudosavant, în ciuda influenţei sale, îşi vor găsi confirmate opţiunile în cartea lui E. Fuller Torrey, Freudian Fraud („înşelătoria freudiană").

Oricând se va putea spune că Freud nu a fost un om de ştiinţă - Francis Crick, de exemplu, credea că singurul lui merit era faptul că scria bine, iar Peter Medawar a numit psihanaliza „cea mai surprinzătoare şarlatanie intelectuală a secolului XX". Dar, aşa cum subliniază Robert Hoit, „Nu e deloc greu pentru un patolog să găsească în scrierile lui Rudolf Virchow afirmaţii care, conform standardelor contemporane, sunt false, după cum nici pentru un fiziolog nu e mare lucru să-l desfiinţeze pe Claude Bernard". Conţinutul prin excelenţă emoţional al scrierilor lui Freud a determinat în mare parte vulnerabilitatea acestuia.

Dacă nu ar fi fost benefică, influenţa lui Freud ar fi trebuit în mod logic să se reducă la o jumătate de secol după moartea sa. Dar, aşa cum s-a întâmplat şi cu teoria coperniciană, conceptele psihanalitice au continuat să evolueze. Nu poţi să-i citeşti pe teoreticienii relaţiilor obiectuale, cum ar fi W.R.D. Fairbairn, fără să-ţi dai seama că teoria lui Freud are o bază ştiinţifică.

Fundamentul ştiinţific şi valoarea teoriilor dezvoltării elaborate de Margaret Mahler şi Rene Spitz, printre alţii, sunt greu de contestat. Impactul general al lui Freud continuă să se manifeste, iar amploarea influenţei sale în cultura euro-americană explică poziţia pe care o ocupă în volumul de faţă. Aşa cum spunea Peter Gay, „este un truism să afirm că noi toţi vorbim astăzi limba lui Freud, fie că o recunoaştem, fie că nu".

Principiile de bază ale psihanalizei pot fi negate, aşa cum milioane de oameni continuă să respingă şi astăzi evoluţionismul şi descendenţa omului. Dar o asemenea atitudine deliberată e improprie ştiinţei. „Sigmund Freud", scria fizicianul laureat al premiului Nobel Eugene Wigner, „a fost fără doar şi poate un geniu. Singur, el a întemeiat o ştiinţă nouă - şi câţi oameni au reuşit să facă aşa ceva?"

RECENT

Aspecte epidemilogice ale izbucnirilor cu boli diareice acute în Republica Moldova (Nadejda Gafin, Aliona Nastas, Ion Bîrcă, Adrian Cotelea, Vasile Sofronie)
02.01.2020

În articol sunt prezentate unele aspecte epidemiologice ale izbucnirilor cu boli diareice acute (BDA) în Republica Moldova în anii 2014-2 [ ... ]

Impactul asupra sănătății și cel socioeconomic al morbidității prin varicelă în Republica Moldova (Silvia Negară, Vasile Sofronie)
02.01.2020

A fost studiată și analizată epidemilogic morbiditatea prin varicelă în Republica Moldova în perioada 1985-2017. Studiul dat este unul [ ... ]

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment