Considerat cel mai important voievod al secolului al XV-lea, Ştefan cel Mare (? - 1504) a marcat apogeul Moldovei medievale. În timpul domniei sale a fost restabilită autoritatea centrală, iar ţara s-a impus în rândul statelor importante ale Europei, angajate în lupta împotriva turcilor.

Se spune că Moldova n-a fost niciodată mai întinsă, mai bogată şi mai respectată ca în acele vremuri, în care faima domnitorului ei s-a răspândit şi în apusul creştin, şi în răsăritul necredincios, stârnind admiraţia prietenilor şi respectul duşmanilor.

Iată cum îl descria Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei, pe marele voievod: „Fost-au acest Ştefan Vodă om nu mare de stat, mânios şi de grab vărsătoriu de sânge... La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vâra ca, văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze, şi pentru aceea rar războiu de nu biruia, şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor."

Ştefan cel Mare nu şi-a pus pecetea numai pe istoria unui popor, care îl va glorifica veşnic, ci şi pe aceea a unui continent, care, fară el, ar fi avut mult mai mult de furcă cu turcii.

Dar să vedem cine a fost Ştefan cel Mare. Fiu al lui Bogdan al II-lea, ucis de Petru Aron în anul 1451, Ştefan, numit iniţial al III-lea, şi-a revendicat încă din tinereţe dreptul la tron, înlăturându-l pe uzurpatorul şi ucigaşul tatălui său. A dat dovadă de hotărâre şi curaj atunci, când, pornind spre Suceava în fruntea unei oştiri de aproximativ 6 000 de oameni, unii moldoveni, alţii munteni ai lui Vlad Ţepeş, l-a alungat din Moldova pe perfidul Petru Aron.

Însă primirea triumfală care i-a fost făcută în cetatea Sucevei şi ungerea lui ca domn de către mitropolitul Teoctist nu au marcat, din punctul lui de vedere, soluţionarea problemei „Petru Aron". Petru îşi găsise scăparea în Polonia, Bogdan al II-lea nu fusese răzbunat, iar el continua să trăiască sub semnul incertitudinii neştiind dacă uzurpatorul tatălui său nu se va întoarce cândva, pentru a-i rezerva o soartă similară.

Tronul trebuia asigurat. Lupta împotriva lui Petru Aron era departe de a fi încheiată. Ea avea să-i răpească doisprezece ani din viaţă. Doisprezece ani de bătălii şi frământări, de pe urma cărora Moldova a avut ce câştiga: cetatea Chilia, ce-i fusese furată de unguri cu multă vreme în urmă, o victorie asupra lui Matei Corvin, regele Ungariei înfrânt la Baia, în 1467, şi, înainte de toate, un domn demn de toată încrederea, care reuşise deja să se impună în faţa vecinilor.

Abia în anul 1469 a putut Ştefan să-şi canalizeze eforturile în direcţia atingerii marelui obiectiv al vieţii sale: lupta împotriva necredincioşilor, pentru scoaterea Moldovei din situaţia de ţară tributară a Imperiului Otoman.

Un prim pas care în acest sens consta în atragerea Ţării Româneşti de partea Moldovei. Deoarece la conducerea acesteia nu se mai afla Vlad Ţepeş, ci Radu cel Frumos, un domn aservit Semilunei, Ştefan s-a hotărât să-l schimbe cu un prieten al Moldovei, lucru pe care avea să-l facă cu toţi domnii munteni care s-au perindat pe la conducerea Ţării Româneşti în perioada 1473-1482. Era greu de găsit un aliat care, de frică, să nu treacă de partea duşmanului.

Schimbarea domnilor munteni şi intervenţia turcilor, veniţi în ajutorul lor, au dus la o serie de bătălii: cea de la Goci, din actualul judeţ Bacău (1471), cea de la Cursul Apei, judeţul Râmnicul Sărat (noiembrie 1473), cea de la Vaslui (ianuarie 1475), în privinţa căreia o rudă a sultanului Mohamed al II-lea avea să facă remarca: „Niciodată armatele turceşti n-au suferit un dezastru mai mare".

Ştefan refuzase deja să plătească haraciul. Câştigase încrederea unei ţări întregi, pe care se putea baza, aşa că era îndreptăţit să adopte măsuri radicale. Numai că încercările lui de a aduce Ţara Românească în sfera de influenţă a Moldovei era sortită, mai curând sau mai târziu, eşecului din pricina ameninţării continue pe care o reprezentau pentru domnul de la Bucureşti garnizoanele turceşti din Giurgiu şi din celelalte cetăţi dunărene.

După ce timp de zece ani încercase cu o admirabilă tenacitate să-şi impună voinţa, Ştefan n-a mai perseverat. Pe tronul muntean se urcaseră pe rând Radu cel Frumos, Laiotă Basarab, Basarab cel Tânăr, zis şi Ţepeluş, din cauza obiceiului său de a-şi trage supuşii în ţeapă, şi Vlad Călugărul, un alt fiu al lui Vlad Dracul, şi toţi trecuseră de partea turcilor. Iar Vlad Ţepeş, ajutat să revină pe tron de către Ştefan în 1476, fusese omorât după numai o lună.

Din 1482, Ştefan cel Mare a trebuit să se rezume doar la întărirea graniţei Moldovei dinspre Ţara Românească. Nici situaţia generală nu era de natură să-1 încurajeze în efortul de a continua lupta împotriva turcilor. Regele Cazimir al Poloniei încheiase încă din primăvara anului 1476 o înţelegere cu sultanul; veneţienii făcuseră pace cu turcii în 1479; Ungaria avea să accepte în 1483 să încheie cu Baiazid, succesorul lui Mohamed al II-lea, un tratat de neagresiune. Prin urmare, Moldova rămăsese singură în faţa uriaşei puteri turceşti aflată în plină expansiune.

În aceste condiţii, Ştefan a suferit o primă mare lovitură în 1484, când i-au fost luate Chilia şi Cetatea Albă, ambele puncte de mare însemnătate strategică şi economică, iar o a doua în 1492, când a reînceput să plătească haraci sultanului. Fără aliaţi, o ţară micuţă ca Moldova nu putuse opune rezistenţă unui imperiu aflat în perioada sa de apogeu.

În ultimii ani de viaţă, Ştefan şi-a concentrat întreaga atenţie asupra Poloniei. Regele Cazimir îi înşelase aşteptările, neajutându-l, aşa cum făgăduise, să-şi redobândească cetăţile pierdute, iar urmaşul său, Ioan Albert, plănuia să-şi instaleze fratele pe tronul Moldovei. Cu polonii, a purtat o mare bătălie în Codrii Cosminului (1497), urmată în anul 1498 de campania de răzbunare organizată de Ştefan, care a ajuns cu oştirea sa până în Cracovia, luând un mare număr de robi. Curând după aceea, el a formulat pretenţii asupra Pocuţiei, iar în 1501 a ocupat această provincie, instalând acolo pârcălabi şi vameşi moldoveni.

Timp de aproape o jumătate de veac, Ştefan a ieşit aproape întotdeauna biruitor din bătălii. În afara genialei sale personalităţi, au mai existat şi alţi factori care au contribuit la victoriile lui: organizarea social-politică şi militară a ţării, sănătoasele principii de politică externă adoptate şi alegerea unor strategii şi tactici potrivite. El a ştiut să se facă iubit de moldoveni şi a beneficiat de sprijinul lor.

În 1502, întors din Polonia, Ştefan a simţit că podagra, numită astăzi gută, de care suferea mai demult începuse să se agraveze. În plus, îl deranja şi o rană de la picior, căpătată cu mulţi ani în urmă, la primul asediu al Chiliei, care nu se închisese niciodată pe deplin. În 1504, mai mulţi medici străini l-au supus unui consult, hotărând ca plăgile produse de boală să-i fie arse cu fierul roşu.

Dar totul a fost în zadar. În ziua de 2 iulie, într-o marţi, Ştefan cel Mare şi-a dat sufletul şi, însoţit de boieri, de toată curtea şi de o mare mulţime de norod care simţea că-l pierduse pe cel mai vajnic apărător al său, a fost dus la Mănăstirea Putna, unde odihneşte şi astăzi.

Ştefan a avut trei soţii - Evdochia din Kiev, decedată în 1467, Maria din Mangop, decedată în 1477, şi Maria, fiica lui Radu cel Frumos. El a lăsat în urmă o amintire de neşters şi numeroase lăcaşuri dumnezeieşti, ridicate în ţară şi chiar în afara hotarelor ei, în Ardeal, Ţara Românească şi pe muntele Athos. Moldova a cunoscut în vremea lui o perioadă de mare avânt cultural.

Au înflorit artele plastice, îndeosebi tehnica de realizarea frescelor bisericeşti, au apărut noi concepţii arhitectonice, fiind schimbat sistemul de fortificaţie al cetăţilor care nu mai rezistau în faţa artileriei, arma nou apărută în acele vremuri, au fost scrise, în limba slavonă, primele anale ale ţării.

Nimeni şi nimic nu va putea şterge amintirea unei domnii atât de glorioase din memoria moldovenilor şi, în general, a românilor.