Circulaţia sângelui este asigurată în primul rând prin contracţiile muşchiului cardiac, ajutat de valvulele venoase în combinaţie cu contracţiile muşchilor scheletici.
În general vasele de sânge bogate în oxigen care pornind de la inimă şi irigă ţesuturile se numesc artere iar cele care sosesc la inimă şi transportă produsele de catabolism de la ţesuturi încărcate cu bioxid de carbon se numesc vene.
Sistemul vascular conţine la om ca. 70 - 80 ml de sânge pe kilogram, deci la o greutate corporală normală a unui om de 70-80 kg va fi cca. 5 - 6 litri de sânge, bărbaţii au ca. cu 1 litru mai mult sânge ca femeile.
Evoluţie
Fiecare celulă pentru a supravieţui este nevoită să recurgă la o serie de schimburi de substanţe cu mediul în care se află.
Prin procesele de evoluţie apar organismele pluricelulare, prin această formă nu toate celulele au contact direct cu mediul înconjurător, ci indirect prin proces mai îndelungat prin procesul de difuziune dintre celule.
La nevertebratele cele mai inferioare (spongieri, unele celenterate) prevăzute cu sistem gastrovascular, o parte din mediul extern pătrunde în acest sistem şi îndeplineşste temporar rolul sângelui.
Acest lichid care nu se deosebeşte prea mult de apa exterioară, mediul în care trăieşte animalul, poartă denumirea de hidrolimfa .Între hidrolimfă şi celulele corpului au loc schimburi de substanţe, cedarea oxigenului spre celule şi preluarea CO2 şi a altor produşi metabolici, hidrolimfa îndeplinind în felul acesta funcţia respiratorie, de hrănire şi de epurare a organismului.
Într-un stadiu mai evoluat, odată cu apariţia cavităţii celomice, hidrolimfa devine hidrolimfa , un lichid incolor sau uşor albăstrui (la crustacee, insecte, moluşte) sau roşu (unii viermi). Hemolimfa are o compoziţie proprie, diferită de cea a mediului externm cu care nu mai vine în contact direct.
Hemolimfa conţine o cantitate mai mică de apă, iar cantitatea de substanţe minerale şi organice sporeşte, la care se mai adaugă anumite tipuri de celule şi substanţe pigmentare, cu o afinitate mai mare pentru oxigen, accentuând astfel funcţia respiratorie a acestui lichid circulatoriu. Hemolimfa circulă într-un sistem circulator lacunar deschis, venind direct în contact cu celulele corpului.
Dezavantajul acestui sistem o circulaţie mai înceată, la insecte oxigenarea hemolimfei se produce prin orificii de pe laturile toracoabdomenului numite trahee.
Are loc mai apoi transformarea sistemului circulator lacunar într-un sistem circulator închis, ceea ce face ca lichidul care circulă prin el să devină cu o structură tot mai complexă, iar funcţiile şi posibilităţile de menţinere a compoziţiei sale cresc. La animalele vertebrate este un sistem circulator închis, lichidul de circulaţie fiind numit sânge.Deoarece sistemul circulator este închis, sângele nu mai vine în contact direct cu celulele diferitor ţesuturi, aşa cum are loc în cazul hemolimfei. Schimbul diferitor substanţe se face prin intermediul lichidului extracelular (plasma interstiţială). Acest lichid este drenat din spaţiile intercelularede sistemul limfatic şi devine limfă.
Structură şi proprietăţi
Sângele este compus din elemente celulare (ca.44 %) şi plasmă (ca. 55 %), care conţine (90 % apa), proteine, săruri minerale şi substanţe cu molecule mici ca monozaharide, hormoni, gaze dizolvate, şi substanţe nutritive (glucide, lipide, vitamine), mai conţin produse de catabolism destinate excreţiei (rinichi) ca ureee, acid uric, hipuric.
Din punct de vedere fizico-chimic sângele este o suspensie, cu alte cuvinte un amestec de lichide, gaze,substanţe solide printre care se înţeleg şi celulele. Sângele prin conţinutul său de eritrocite (globule roşii) în comparaţie cu plasma având o vâscozitate mai mare, creşterea hematocritului influenţează pozitiv creşterea vâscozităţii sângelui, care determină încetinirea curentului sanguin, prin proprietatea plastică a eritrocitelor sângele nu se comportă ca o suspensie ci ca emulsie.
Valoarea pH-ului sanguin fiind 7,4 care prin diferite procese tampon va fi menţinută constant, evitând fenomenele dăunătoare organismului de acidoză sau alcaloză. Culoarea roşie a sângelui este datorată pigmentului (cu fier) hemoglobină din eritrocite care încărcate cu oxigen au o culoare mai deschisă.
Plasma
Plasma sanguină reprezintă aproximativ 55–60% din sânge şi este formată din aproximativ 90% apă, 1% substanţe anorganice (săruri minerale care conţin ioni dintre care mai importanţi sunt cei de sodiu Na, clor Cl, potasiu K, magneziu Mg, fosfor P şi calciu Ca) şi aproximativ 9% substanţe organice (proteine, glucide, lipide etc). Raportul de proteine variază între 60 şi 80 g/litru ca. 8 % din volumul plasmei.
Proteinele separate prin electroforeză sunt albumine ca şi α1-, α2-, β- şi γ-globuline. Proteinele din plasmă pe lângă rolul de transport, mai joacă un rol important în apărarea organismului prin sistemul imunologic, în procesul de coagulare a sângelui rolul de tampon în menţinerea unui pH constant şi menţinerea constantă a presiunii osmotice din sânge.
Plasma care nu mai conţine factorii de coagulare este numit ser sanguin acesta se obţine prin centrifugarea sângelui după coagulare. Serul conţine 91 % apă, factori de creştere care nu sunt prezenţi în plasmă, 7 % proteine, restul sunt electroliţi şi hormoni, culoarea galbenă a serului se datorează bilirubinei.
Hematopoieza
Este procesul de formare a elementelor celulare sanguine la nivelul măduvei osoase, din celulele sistemului reticulo-endotelial (celule de tip embrionar) care prin procesul de maturare se pot transforma în oricare celulă specializată din organism.
Hematopoieza are mai multe forme ca de exemplu eritropoeza formarea eritrocitelor, această maturare a eritrocitelor tinere se produce prin acţiunea hormonului eritropoetină în ficat şi rinichi. Un rol important în eritropoeză îl joacă fierul, cobalamina (vitamina B12) şi acidul folic (vitamina F), o scădere a concentraţiei sanguine în oxigen stimulează accelerarea eritropoezei cu producerea hormonilor necesari.
Aşa numitul cimitir al eritrocitelor este splina şi celulele Kupffer din ficat, viaţa unei eritrocite durează 120 de zile, după moartea eritrocitelor, hemoglobina suferă un proces de descompunere cu mai multe etape: bilirubină, urobilină, stercobilină acestea se elimină prin urină şi fecale.