Vestitul savant şi industriaş suedez Alfred Nobel, inventatorul dinamitei şi proprietarul multor întreprinderi din Suedia, Finlanda, Rusia, Germania, Franţa, S.U.A., Italia, din păcate, nu a avut urmaşi. Astfel, la 27 noiembrie 1895, el şi-a întocmit testamentul, conform căruia toate resursele financiare, hârtiile de valoare şi imobilul, deţinute de Nobel, urmau să fie convertite în bani şi acţiuni, din care Guvernul Suedez avea să instituie Fondul Nobel, pentru acordarea premiilor Nobel savanţilor din următoarele domenii: fizică, chimie, biologie şi medicină, indiferent de faptul dacă aceştia sunt cetăţeni ai Suediei sau nu.
Conform condiţiilor testamentului lui Nobel, premiile sunt decernate numai pentru descoperiri importante în domeniile menţionate şi descoperiri care ar servi întru binele omenirii. Începând cu anul 1901, premiile Nobel se decernau anual pentru realizări de excepţie în domeniile menţionate, precum şi în literatură. Ceva mai târziu, a fost instituit şi premiul păcii.
În anul 1968, conform propunerii preşedintelui Băncii Centrale a Suediei, întru celebrarea jubileului de 300 de ani ai fondării acesteia, a fost instituit un nou premiu în memoria lui Alfred Nobel - premiul Băncii Centrale a Suediei pentru economie.
În luna octombrie a fiecărui an, Comitetul pentru acordarea premiilor Nobel şi Academia de Ştiinţe din Suedia expediază, savanţilor de la 75 de facultăţi de economie ale universităţilor din toată lumea, formulare-anchete, în care li se propune să nominalizeze candidaturile savanţilor, cu menţionarea lucrărilor acestora şi aprecierea valorii lor, motivând astfel alegerea făcută.
Dreptul de nominalizare a candidaturilor îl au doar persoanele fizice (savanţi), şi nu instituţiile şi organizaţiile în care aceştia activează. Propunerile pentru acordarea premiilor au un caracter strict confidenţial. Ele sunt analizate de către Comitetul pentru decernarea premiilor Nobel în luna ianuarie a anului următor.
Practica demonstrează că, anual, Comitetul primeşte circa 150-200 de propuneri din lumea întreagă. De obicei sunt nominalizaţi 75-100 de candidaţi. Comitetul examinează minuţios toate propunerile primite.
Aceste propuneri conţin informaţii despre cei mai eminenţi savanţi- economişti din lume, contribuţia acestora la dezvoltarea teoriei şi practicii economice. Comisiile sunt în exerciţiul funcţiunii permanent.
Anual, experţii examinează materialele privind circa 20-30 de candidaţi, dar la şedinţele Comitetului pentru acordarea premiului Nobel se înaintează 1, 2 sau nici un candidat. Ulterior, materialele se transmit Secţiei de economie şi sociologie a Academiei de Ştiinţe din Suedia. În ele se conţine o analiză amplă şi o motivare fundamentală a alegerii făcute de Comitet. Către mijlocul lunii septembrie, Secţia Academiei de Ştiinţe prezintă un raport minuţios în cadrul şedinţei plenare a Comitetului pentru decernarea Premiului Nobel şi Academiei de Ştiinţe.
După dezbateri, are loc votarea secretă, conform căreia se acceptă sau se respinge candidatura propusă pentru anul calendaristic concret. După votare, se editează un buletin de 2-3 pagini, în care se indică realizările savantului căruia i s-a decernat Premiul Nobel.
Ceremonia înmânării premiilor are loc la 10 decembrie, în ziua trecerii în eternitate a lui Alfred Nobel.
Valoarea premiului este de 225.000 de dolari S.U.A. Premiul poate fi individual şi colectiv, dar colectivul nu poate fi mai mare de trei persoane. Premiul poate fi împărţit între doi sau trei laureaţi în proporţie de 1/2, 1/2; 1/3, 1/3, 1/3 şi 1/2, 1/4, 1/4.
Premiul colectiv are aceeaşi valoare ca şi premiul individual.
Laureaţii Premiului Nobel în economie:
1969 - Ragnar Frisch (1895-1973), Universitatea din Oslo (Norvegia), şi Ian Tinbergen (1903-1994), Şcoala Economică (Olanda), - pentru elaborarea şi utilizarea modelelor dinamice la analiza proceselor economice;
1970 - Paul Samuelson (1915), Institutul Tehnologic din Massachusets (S.U.A.), - pentru aportul ştiinţific la dezvoltarea statică şi dinamică a teoriei economice şi a avansării nivelului general de analiză în domeniul teoriei economice;
1971 - Simon Kuznets (1901-1985), Universitatea Harvard (S.U.A.), - pentru interpretarea fundamentală empirică a creşterii economice, care oferă o înţelegere inedită şi profundă a structurii economico-sociale şi a proceselor de dezvoltare;
1972 - John Hicks (1904-1989), Universitatea Oxford (Marea Britanie), şi Kenneth I. Arrow (n. 1921), Universitatea Harvard (S.U. A.), - pentru aportul de pionierat în domeniul teoriei echilibrului economic general şi teoriei bunăstării;
1973 - Vasilii Leontiev (1906-1999), Universitatea Harvard (S.U.A.), - pentru elaborarea metodei "intrare-ieşire" şi implementarea acesteia la soluţionarea celor mai importante probleme economice;
1974 - Gunnar Myrdal (1898-1987), Universitatea din Stockholm (Suedia), şi Fridrich August fon Hayek (1899-1992), Universitatea din Fraiburg (R.F.G.), - pentru activitatea de pionierat în teoria banilor şi oscilaţiilor economice şi pentru o analiză profundă a interdependenţei fenomenelor economice, sociale şi instituţionale;
1975 - Leonid Vitalievici Kantorovici (1912-1986), Comitetul de Stat pentru Ştiinţă şi Tehnică (fosta U.R.S.S.) şi Tjallings C. Koopmans (1910-1985), Universitatea Yalle (S.U.A.), - pentru aportul în domeniul repartizării optime a resurselor;
1976 - Milton Friedman (n.1912), Universitatea din Chicago (S.U.A.), - pentru realizările în domeniul analizei consumului, istoriei şi teoriei circulaţiei monetare şi demonstrarea urmărilor nefaste, apărute în urma utilizării politicii de stabilizare economică;
1977 - Bertil Ohlin (1899-1979), Şcoala Economică din Stockholm (Suedia), şi James Meade (n.1907), Universitatea Cambridge (Marea Britanie), - pentru aportul de pionierat în teoria comerţului internaţional şi fluxul internaţional al capitalului;
1978 - Herbert Simon (n.1916), Universitatea Carnegie-Mellon (S.U.A.), - pentru investigarea novatoare a proceselor decizionale în cadrul organizaţiilor economice;
1979 - Theodore W. Schulz (n.1902), Universitatea din Chicago (S.U.A.), şi ArthurLewis (1915-1990), Universitatea Princeton(S.U.A.), - pentru cercetări novatoare în domeniul dezvoltării economice, aplicate la soluţionarea problemelor ţărilor în curs de dezvoltare;
1980 - Lawrence R. Klein (n.1920), Universitatea Pennsilvania (S.U.A.), - pentru elaborarea modelelor economice şi utilizarea lor la analiza oscilaţiilor economice şi a politicii economice;
1981 - James Tobin (n. 1918), Universitatea Yalle (S.U.A.),- pentru analiza pieţelor financiare şi dependenţa acestora de deciziile în domeniul consumului, producţiei şi preţurilor;
1982 - George Stigler (1911-1991), Universitatea din Chicago (S.U.A.), - pentru studierea structurilor industriale, a funcţionării pieţelor, a cauzelor şi urmărilor reglementărilor sociale;
1983 - Gerard Debreu (n.1921), Universitatea din California (S.U.A.), — pentru introducerea noilor metode de cercetare a teoriei economice şi formalizarea teoriei echilibrului general;
1984 - Richard Stone (1913-1991), Universitatea Cambridge (Marea Britanie), - pentru aportul fundamental la conceptualizarea sistemului conturilor naţionale şi la îmbunătăţirea considerabilă a bazelor empirice a ştiinţei economice;
1985 - Franco Modigliani (n.1918), Institutul Tehnologic din Massachusets (S.U.A.), - pentru analiza comportamentului uman în raport cu economiile şi pentru activitate în domeniul corelaţiei structurii financiare a companiei cu aprecierea acţiunilor sale de către investitori;
1986 - James Buchanan (n.1919), Centrul de Cercetare a Alegerii Sociale, Fairfax (S.U.A.), - pentru cercetarea şi analiza bazelor teoriei constituţionale şi contractuale, aplicate la adoptarea deciziilor economice şi politice;
1987 - Robert Solow (n.1924), Institutul Tehnologic din Massachusets (S.U.A.), - pentru aportul la dezvoltarea teoriei creşterii economice;
1988 - Maurice Allais (n. 1911), Şcoala Naţională Superioară, Paris (Franţa), - pentru cercetări fundamentale în domeniul teoriei pieţelor şi utilizarea eficientă a resurselor;
1989 - Trugve Haavelmo (n. 1911) (Norvegia) - pentru elaborarea bazelor teoriei probabilităţilor în econometrie şi studierea teoriei dezvoltării economice;
1990 - Harry Markowitz (n.1927), Merton Miller, (n.1923), William Sharpe (n.1934), (S.U.A.) - pentru cercetări în domeniul managementului resurselor financiare ale întreprinderilor;
1991 - Ronald Coase (n.1910), (Anglia) - pentru teoriile sale privind importanţa economică a drepturilor de proprietate şi costurile de realizare a tranzacţiilor de afaceri;
1992 - Harry Becker (n. 1930), (S.U. A.) - pentru cercetările teoriei economice în legătură cu comportamentul factorului uman;
1993 - Robert Fogel (n. 1926) şi Douglas North (n. 1920), (S.U. A.), - pentru utilizarea teoriei economice şi a metodelor cantitative la descrierea evenimentelor istorice, creând bazele unei ştiinţe noi - climetria, apreciată ca o nouă istorie economică, bazată pe o profundă analiză statistică;
1994 - John Harsanyi (n.1920), John Nash (n.1928), (S.U.A.) şi Reinhard Selten (n. 1930), (Germania) - pentru realizările în domeniul teoriei jocurilor şi utilizarea lor la analiza economică;
1995 - Robert Lucas (n.1937), (S.U.A.) - pentru dezvoltarea şi utilizarea ipotezei aşteptării raţionale;
1996 - James Mirrless (Marea Britanie) şi William Vickrey (1914- 1996), (S.U.A.) - pentru realizările fundamentale în domeniul informaţiei economice;
1997 - Robert C. Merton (n.1944) şi Myron S. Scholes (n.1941), (S.U.A.) - pentru o nouă metodă de determinare a valorii derivatelor;
1998 - Amartya Sen (n.1933), (India) - pentru aportul novator în domeniul economiei bunăstării;