In grădina Raiului
Şade Adam cu Eva lui.
Raiul cu nesaţ privind
Şi din Gur’aşa grăind:

“Raiule, grădină dulce,
De la tin’, nu m’aş mai duce.
De mirosul florilor,
Şi ceara albinelor.

De para făcliilor
Şi fumul tămâielor.”
Dumnezeu îi judeca
Cu mânie le grăia:

“Ştii, Adame, ce ţi-am spus,
Când în Rai slobod te-am pus?
Nimica nu ţi-am oprit;
Numai pomul Raiului.

Tu măru’n gur’ai luat,
Rău trupu’ ţi-ai veninat.
Du-te, - Adame, de la mine,
Tu te-ai lipsit de mult bine.

Du-te din Raiul frumos
În pământu’ntunecos, -
Lasă Raiul cu dulceaţă, -
Du-te pe pământ cu ceaţă”.

“O, Evo, poamă amară,
Să ieşim din Rai afară.
O, vai, şarpe din pustie,
Ce-mi făcuşi acuma mie?

Fire-ai, şarpe, blestemat,
C’-ai băgat lumea’n păcat.
Unde te-o găsi dormind,
Capul să-ţi fie zdrobit”.