mefloquine - medicament utilizat în prevenirea şi tratamentul malariei rezistente la alte medicamente. Se administrează pe cale bucală; efectele sale adverse includ: ameţeli, erupţii tegumentare, tulburări gastro-intestinale, tulburări psihice; nu trebuie administrat în sarcină, la pacienţii cu boli psihice sau asociat cu beta-blocante;

mega - element de compunere care introduce în termeni: 1. sensul depăşirii dimensiunilor obişnuite, de exemplu: megacaecum (cec cu lumen foarte larg); 2. unităţi de măsură exprimând un multiplu de 1 milion de ori (10 la puterea 6), de exemplu megavolt (1 milion de volţi);

megacarioblast - element de origine al seriei megacariocitare, care se găseşte în măduva osoasă. Derivă din celula stem hematopoietică şi care se maturizează în megacariocit trecând prin stadiul intermediar de promegacariocit.

megacariocit - element medular gigant (35-160 (microm diametru) din care se formează trombocitele, cu nucleu mare multilobat şi a cărui citoplasmă abundentă se colorează în albastru deschis (cu granulaţii mici roşii) cu coloraţie Romanowski;

megacolon - dilataţia unei părţi mai mult sau mai puţin întinse a colonului, uneori cu îngroşarea stratului muscular. Poate fi congenitală, determinată de aplazia plexului mienteric intestinal (boala Hirschprung) sau secundară, fie unui obstacol endo- sau exoclic, constipaţiei prelungite, sau ca o complicaţie a colitei ulcerative (megacolonul toxic);

inegal-, megalo - element de compunere care introduce în termeni sensul de dimensiuni mari. De exemplu, megalomelie (gigantismul unuia sau ambelor membre superioare);

megalie - sufix care introduce în termeni referirea la o creştere anormală; de exemplu, splehomegalie (mărire excesivă a splinei);

megaloblast - element nucleat patologic din seria eritropoietică, de dimensiuni mai mari decât eritroblastul, ai căror nuclei nu se maturizează normal; apar în măduva osoasă în anumite tipuri de anemii (anemii megaloblastice), datorate unui deficit de vitamina B12 sau acid folic;

megalocefalie - 1. macrocefalie; 2. supradezvoltarea şi distorsiunea oaselor craniului.

megalomanie - tendinţă de exagerare morbidă a calităţilor propriei persoane. Poate fi o manifestare a schizofreniei, a tulburărilor maniacale sau a sifilisului cerebral;

megaoftalmie - mărire anormală a globului ocular;

megaureter - dilataţie permanentă a uretrerului. Apare sub nivelul unui obstacol permanent la nivelul ureterului care întrerupe fluxul urinar normal din rinichi. O cauză frecventă este refluxul urinei din vezică în ureter, dar poate fi şi idiopatic, caz în care sunt afectate fie ambele uretere, fie doar unul singur, caracterizat printr-un segment de ureter normal de dimensiuni variabile, sub care există un ureter extrem de dilatat. Ambele tipuri de megaureter evoluează spre infecţie urinară, cu sau fără afectarea rinichilor. Tratamentul constă în corectarea chirurgicală;

megestrol - hormon sexual feminin sintetic utilizat în tratamentul cancerului de sân metastazat şi al cancerului de endometru matastazat;

meglitinide - grup de medicamente hipogliceminate orale, care include: repaglinide şi nateglinide, utilizate în tratamentul diabetului zaharat tip 2. Acţionează prin stimularea eliberării insulinei din pancreas şi trebuie administrate înainte de fiecare masă;

meibomianită - inflamaţia glandelor meibomiene;

Meig (sindromul) - afecţiune rară, caracterizată prin asocierea dintre fibrom ovarian benign, ascită şi pleurezie dreaptă;

meioză - tip de diviziune celulară care are drept rezultat formarea unor celule specializate, caracterizate printr-un număr haploid de cromozomi. Meioza se desfăşoară în două etape: prima - reducţională (heterotipică), în care se reduce numărul de cromozomi, iar cea de a doua, similară mitozei (homeotipică), când se separă cromatidele surori. Cele două etape sunt divizate fiecare în patru faze. Profaza primei diviziuni meiotice este divizată în cinci stadii (leptoten, zigoten, pachiten, diploten şi diachineză). Sinonim: diviziune reducţională;

Meissner (plexul) - reţea de fibre nervoase parasimpatice, situate în submucoasa tubului digestiv, care inervează musculatura şi mucoasa. Sinonim: plexul submucos;

melan-, melano - element de compunere care introduce în termeni referirea la: 1. culoarea neagră; 2. melanină. De exemplu, melanemie (prezenţa în sânge a melaninei);

melancolie de involuţie - stare depresivă severă, de obicei psihotică, ce apare la femei la 40-55 ani, iar la bărbaţi la 50-65 ani. Clasic, simptomele includ: agitaţie, delir, preocupare pentru moarte etc. Sinonim: melancolia presenilă;

melanină - pigment de culoare brună-neagră, depozitat sub formă de granule în celulele tegumentului, în fanere, coroidă etc. Este conţinută în celule speciale (cromatofore sau melanofore) şi este produsă în metabolismul aminoacidului tirozină. Producerea de melanină în epiderm de către melanocite este crescută prin acţiunea luminii solare (producând bronzarea), realizând protecţia straturilor tegumentare subiacente împotriva razelor solare;

melanism - pigmentaţie excesivă a ţesuturilor cauzată de producerea în exces a pigmentului melanină. Melanismul poate afecta părul, pielea (după arsuri solare, în sarcină sau în boala Addison) sau ochii;

melanocit - celulă matură, formatoare de melanină, întâlnită la joncţiunea dermoepidermală;

melanom - tumoră malignă, dezvoltată din celulele formatoare de pigment melanic (melanocite), având caracter invaziv şi putere metastazantă foarte mare. Această tumoră apare la nivelul tegumentului (expunerea excesivă la soare este un factor favorizant), dar poate apărea, de asemenea la nivelul globului ocular sau al unor mucoase. Pot conţine melanină sau pigmentul poate fi absent (melanom amelanotic). Metastazarea, în special la nivelul ganglionilor limfatici sau al ficatului, este frecventă. În aceste cazuri, melanina sau precursorii săi (melanogenii) pot fi excretaţi în urină şi întregul tegument poate fi pigmentat intens. Prognosticul este invers proporţional cu grosimea tumorii; aproape toţi pacienţii cu tumori mai mici de 0,76 mm supravieţuiesc după excizie chirurgicală. Sinonim: tumoră pigmentară;

melanonichie - pigmentare în negru a unghiilor, rareori totală, deseori parţială, adesea sub formă de striuri longitudinale, datorită acumulării de melanină. Sinonim: melonichie;

melanoplachie - arie de pigmentaţie cu melanină la nivelul mucoasei bucale. Sinonim: melanoplazie, melanoplakia;

melanosis - termen generic pentru afecţiuni cutaneo-musculare în care simptomul principal este pigmentaţia sau hiperpigmentaţia. Sinonim: melanoză. De exemplu, melanosis coli este un sindrom în care mucoasa colonului prezintă o coloraţie negricioasă, datorită faptului că în stromă există o mare cantitate de melanină;

melanurie - prezenţa pigmenţilor melanici în urină, stare care însoţeşte de obicei dezvoltarea tumorilor melanice în organism (melanom); de asemenea, poate fi cauzată de unele boli metabolice, cum ar fi porfiria;

MELAS (mithocondrial encephalopathy, lactic acidosis and stroke-like episodes) - encefalopatie mitocondrială, acidoză lactică şi episoade de tip accident vascular cerebral: tulburare metabolică rară, deseori moştenită de la mamă, caracterizată prin statură mică şi niveluri crescute de acid lactic în sânge. Indivizii afectaţi sunt diagnosticaţi în copilărie sau în perioada de adult tânăr;

melatonină - hormon produs de glanda pineală (epifiză) la întuneric, nu la lumină. Receptorii melatoninici, din creier, din nucleii din vecinătatea chiasmei optice, reacţionează la acest hormon şi sincronizează nucleii la un ritm de 24 de ore zi/noapte informând creierul când este zi şi când este noapte. Melatonina este înrudită chimic cu serotonina, cu care acţionează pentru reglarea ciclului somnului, şi este folosită experimental în tratamentul aritmiilor circadiene (dezadaptarea la schimbarea de fus orar), în insomnie la vârstnici şi muncitorii navetişti, şi în sindromul tulburărilor afective sezoniere (SADS);

melenă - evacuarea prin anus de sânge negru (digerat) amestecat sau nu cu materii fecale, având aspect de păcură. Poate fi inaparentă (dacă sângele din intestin este sub 500 ml). Adesea, apare după o vărsătură cu sânge, având aceleaşi cauze, dar se poate datora şi unor boli ale intestinului subţire sau ale primei porţiuni a colonului, cum ar fi cancerul sau angiodisplazia;

meli - element de compunere care introduce în termeni sensul de dulce sau referirea la miere sau albine;

melioidoză - boală infecţioasă a rozătoarelor produsă de bacteria Pseudomonas pseudomallei. Poate fi transmisă la om, posibil prin purecii de şobolan, producând pneumonie, abcese multiple şi septicemie, fiind deseori fatală;

Melkersson-Rosenthal (sindromul) - afecţiune rară, caracterizată prin paralizie facială, infiltraţie edematoasă a buzelor şi a glotei, datorată unei staze limfatice şi acumulării de proteine în ţesuturile faciale;

melomelus - făt cu membre normale şi cu membre supranumerare rudimentare;

melphalan - medicament utilizat în tratamentul unor tipuri variate de cancer, în special al mielomului, dar şi al cancerului de sân, ovare şi bolii Hodgkin. Se administrează pe cale bucală sau injectabilă. Efectele sale adverse includ; ameţeli, tulburări digestive, ulceraţii bucale şi pierderea temporară a auzului;

membrană hialoidă - membrană transparentă care separă umoarea vitroasă de retină;

membrană periodontală - ţesut conjunctiv situat între rădăcina dinţilor şi osul procesului alveolar sau întins de la rădăcină până la gingie. Sinonim: ligamentul periodontal;

membrană semipermeabilă - membrană prin care trec unele molecule, iar altele nu. Membrana celulară este semipermeabilă. Membranele semipermeabile sunt folosite în clinică la hemodializă pentru pacienţii cu insuficienţă renală;

membrană seroasă - membrană de consistenţă redusă, transparentă, formată din mezoteliu şi o lamă conjunctivă subiacentă, care căptuşeşte cavităţile mari ale organismului. Peritoneul (în abdomen), pleura (plămâni) şi pericardul (cord) sunt membrane seroase. Fiecare este formată din două foiţe: parietală (care căptuşeşte pereţii cavităţii) şi viscerală (care acoperă organul respectiv). Cele două foiţe sunt una în continuitatea celeilalte, astfel încât organul este învelit ca într-un sac. Între cele două foiţe există o cavitate umplută cu un lichid care amortizează mişcările organului pe pereţii cavităţii. Sinonim: seroasă;

membrană sinovială (synovium) - membrană, formată din mezotelium şi ţesut conjunctiv, care căptuşeşte capsula articulară şi secretă lichidul articular (sinovial); lipseşte peste suprafeţele articulare;

membrane extraembrionare - membrane care înconjoară embrionul şi contribuie la formarea placentei şi a cordonului ombilical. Includ: amniosul, corionul, alantoida şi sacul vitelin. La om, sunt subţiri, spre sfârşitul sarcinii, amniosul şi corionul se unesc într-o singură membrană, iar sacul vitelin dispare.

membru fantomă - o senzaţie dureroasă la nivelul membrului amputat, însoţită de o moderată furnicătură. Senzaţia poate dura câteva luni sau ani, dar dispare, de regulă, fără tratament. Durerea membrului fantomă este mai probabil să apară dacă pacientul a prezentat durere înainte de amputaţie sau dacă durerea nu a fost tratată suficient intra- sau postoperator. Durerea poate proveni de la bontul amputat, care conţine un număr mare de nervi, dar cel mai frecvent apare deoarece reprezentarea nervoasă a membrului amputat la nivelul creierului există şi poate fi activată;

membrană - 1. pătură subţire de ţesut care înconjoară o formaţiune, separând-o de cavităţile adiacente; 2. stratul lipoproteic care înconjoară o celulă (membrana celulară sau plasmatică);

membrană bazală - strat subţire situat la baza epiteliului. Este format din mucopolizaharide şi fibre proteice;

membrană crico-tiroidiană - strat de ţesut fibros care uneşte cartilajul cricoid cu cartilajul tiroid(mărul lui Adam) pe faţa externă, acoperind spaţiul liber dintre ele; în porţiunea mediană, se află ligamentul crico-tiroidian care întăreşte această membrană. Reprezintă locul unde se inseră unele dispozitive în urgenţele respiratorii;

membrană epiretiniană - membrană transparentă care se formează în retină, pe maculă. Contracţia acesteia produce cutarea retinei (macula cutată) şi, consecutiv, tulburări de vedere;

MEN (multiple endocrine neoplasia) - neoplazia endocrină multiplă;

men-, meno - element de compunere care introduce în termeni referirea la menstre;

menarhă - prima menstruaţie însoţită de modificări fizice şi mentale asociate cu pubertatea. Menarha apare când organele de reproducere funcţionează activ; poate apărea între 10 şi 18 ani;

MENCAP - asociaţie engleză de voluntari care se ocupă de viaţa persoanelor cu handicap mental şi a familiilor lor, în ceea ce priveşte educaţia, compania acestora şi găsirea fondurilor pentru realizarea proiectelor;

Mendel (legile lui) - legile eredităţii bazate pe experimentele călugărului austriac Gregor Mendel (1822-1884), care a arătat că transmiterea caracterelor este controlată de particule numite acum gene. Aceste legi sunt:

1. legea uniformităţii caracterelor. Reprezentanţii primei generaţii de hibrizi proveniţi din încrucişarea a doi parteneri vegetali sau animali de rasă pură au caractere uniforme;

2. legea disjuncţiei caracterelor. Urmaşii proveniţi din încrucişarea hibrizilor îşi pierd uniformitatea, caracterele părinţilor ieşind din nou la iveală. În a doua generaţie hibridă, 50% dintre indivizi vor reproduce caracterele hibrizilor din prima generaţie, 25% vor avea o formă pură, similară unuia dintre părinţi, cu caractere numite dominante, iar 25% vor avea o formă pură, cu caractere recesive;

3. legea independenţei caracterelor sau purităţii gameţilor. În generaţiile următoare, caracterele hibrizilor se transmit independent unele de altele în diferite combinaţii potrivit legilor probabilităţii statistice;

mendelism - teoria eredităţii bazată pe legile lui Mendel;

Mendelson (sindromul) - sindrom caracterizat prin aspiraţia de conţinut acid gastric la un pacient anesteziat, care poate duce la deces prin anoxie sau pneumonie chimică sau edem pulmonar cu bronhospasm sever. Reprezintă o complicaţie a anesteziei generale în obstetrică şi poate fi prevenită prin administrarea de inhibitori ai secreţiei acide gastrice (de exemplu, cimetidină sau ranitidină) sau citrat de sodiu înainte de inducerea anesteziei;

Menetrier (boala) - afecţiune caracterizată prin mărirea exagerată a celulelor mucoasei gastrice asociată cu anemie;

Meniere (boala) - afecţiune a urechii interne, caracterizată prin episoade de surditate, zgomote în urechi (tinnitus) şi vertij. Tipic, crizele sunt precedate de senzaţia de ureche înfundată. Simptomele durează câteva ore; între crize, urechea afectată este normală, dar auzul tinde să se deterioreze gradat pe măsură ce atacurile se repetă. Tratamentul medicamentos include: prochlorperazine, pentru reducerea vertijului în crizele acute, şi betahistine, ca tratament profilactic. Medicamentele ototoxice, cum este gentamicina, pot fi injectate prin timpane în urechea medie pentru a reduce activitatea în urechea internă.

Intervenţiile chirurgicale folosite includ: decompresia sau drenajul sacului endolimfatic, secţionarea nervului vestibular şi labirintectomia. Sinonim: vertij auricular, claudiacţia intermitentă a labirintului. Denumire medicală: hidrops endolimfatic;

mening-, meningo - element de compunere care introduce în termeni referirea la meninge;

meninge (sing. menix) - cele trei membrane care acoperă creierul şi măduva spinării (vezi ilustraţia): dura mater, arahnoida şi pia mater. Stratul cel mai extern, dura mater (pachymeninx), este neelastic, rezistent şi mai gros decât stratul mijlociu (arahnoida) şi stratul intern (pia mater). Pia mater şi arahnoida formează împreună leptomenigele; în spaţiul dintre ele circulă lichidul cefalo-rahidian;

meningiom - tumoră care se dezvoltă din straturile care învelesc creierul şi măduva spinării (meninge). De obicei, se dezvoltă lent şi produce simptome prin compresia ţesutului nervos subiacent. La nivelul creierului poate produce epilepsie focală şi tulburări nervoase progresive. în localizarea la nivelul măduvei spinării, pot produce paraplegie şi sindromul Brown-Sequard. Unele meningioame pot avea caracter malign, invadând ţesuturile învecinate. În majoritatea cazurilor, tratamentul constă în excizie chirurgicală, dacă tumora este accesibilă. Clasificarea histologică din punct de vedere al malignităţii este controversată, dar unele tumori pot reacţiona la radioterapie adiţională. Unii pacienţi au prezentat simptome timp de 30 de ani înainte ca tumora să fie descoperită;

meningism - sindrom caracterizat prin prezenţa clinică a manifestărilor caracteristice meningitei (redoarea cefei, semnul Kernig, semnul lui Brudzinscki) care apare în diferite infecţii (gripă, pneumonie, angine, sinuzite);

meningită - inflamaţia meningelor de cauze diverse: infecţioasă (virale, bacteriene, fungice), alergice, toxice etc. Meningitele produc cefalee intensă, febră, pierderea apetitului, intoleranţă la lumină şi zgomote, rigiditate musculară, în special la ceafă şi,- în cazurile severe, convulsii, vărsături, delir şi, uneori, chiar moartea. Cele mai des întâlnite bacterii sunt: Haemophilus influenzae (în special la copii mici), două tulpini de Neisseria meningitidis (meningococ), B şi C, şi Streptococcus pneumoniae (produce meningita pneumococică). Imunizarea împotriva meningitei cu Haemophilus şi a meningitei C se practică acum de rutină (vezi, vaccinul HIB, vaccinul antimeningită C); nu există încă un vaccin împotriva meningitei B. În meningita meningococică (meningita B şi C, denumită în trecut febra cerebro-spinală sau febra pătată), simptomele se instalează brusc, bacteria se răspândeşte în organism producând septicemia meningococică, caracterizată prin erupţie hemoragică roşie generalizată. Rash-ul nu dispare la presiune (dacă se apasă cu o sticlă, rash-ul rămâne vizibil prin aceasta). Dacă nu este diagnosticată'şi tratată de urgenţă, decesul poate surveni în câteva ore. Meningitele bacteriene se tratează cu antibiotice administrate cât mai curând posibil după punerea diagnosticului. Cu excepţia encefalitei herpetice (care se tratează cu aciclovir), meningitele virale nu răspund la tratamentul medicamentos, dar au un prognostic relativ benign;

meningococcus (pl. meningococci) - bacteria Neisseria meningitidis, care produce forme grave de septicemie şi care constituie cea mai frecventă cauză de meningită;