Pepenele verde (harbuzul) este o specie legumicolă, erbacee, anuală, cu rădăcina puternică, care pătrunde la o adâncime de 1-1,4 m, pe o rază de 3-4 m, datorită căreia planta rezistă la secetă. Tulpina este lungă, de 3-4 m, târâtoare, foarte ramificată, acoperită cu perişori cenuşii. Frunzele sunt mari, adânc secţionate, cu lobi rotunjiţi, acoperite cu perişori cenuşii, foarte aspri.
Pepenele verde
Florile sunt unisexuat-monoice, cele mascule predominând pe tulpina principală, iar cele femele - pe ramificaţiile secundare. Fructul este o melonidă mare, cu coaja groasă, de 0,5-1,5 cm, netedă, lucioasă, verde, cu diferite nuanţe şi desene sau albă-verzuie. Fructul comestibil, de mărime variabilă, are partea cărnoasă galbenă sau roşie, foarte suculentă, dulce, în care sunt situate seminţe de culoare şi forme variate, în funcţie de soi. Înfloreşte în lunile iunie-septembrie.

Este originar din Africa de Sud şi Africa Centrală, unde unele specii cresc spontan până în prezent. Cunoscut şi cultivat încă din antichitate de către egipteni (cu 1500 ani î.e.n.), indieni, arabi, chinezi, pepenele verde s-a răspândit în Europa către sfârşitul secolului al Xll-lea. Arabii credeau că planta are proprietăţi de a scoate boala din organism, dacă fructul este consumat sistematic, înainte de mese. Este o plantă foarte pretenţioasă faţă de căldură; seminţele ei încolţesc abia la temperatura de 15-18°C, iar temperatura optimă pentru vegetaţie este cuprinsă între 25 şi 30°C.

Faţă de apă şi lumină de asemenea este extrem de pretenţios, însă rezistă la secete, graţie rădăcinii sale adânci. Creşte bine doar pe soluri bine drenate, cu textură uşoară, foarte bogate în substanţe nutritive, care se încălzesc uşor şi devreme. Dă rezultate foarte bune pe terenuri proaspăt desţelenite, cele mai bune premergătoare fiind cerealele de iarnă şi porumbul pentru furaj.

Irigarea se face de 2-3 ori, în perioada înfloritului şi fructificării, sporind mult productivitatea. Plantele sunt foarte sensibile la curenţi de aer, de aceea se cultivă între perdele vegetale de protecţie.Terenul se modelează în straturi înălţate, pe care se seamănă, la adâncimea de 3-4 cm, în perioada de 20-30 aprilie, când temperatura solului ajunge la 15°C.

Se seamănă în cuiburi, câte 4-5 seminţe. Distanţa dintre cuiburi este de 40 cm, iar dintre rânduri - 140 cm. Mai departe, se fac praşile repetate până când tulpina se întinde pe toată suprafaţa stratului. Recoltarea se face manual, eşalonat, în funcţie de maturizarea fiziologică a fructelor. Cele mai valoroase soiuri sunt: Roza lugo-Vostoka, Desertnîi 83, Melitopolskii şi Jubileinîi.

În prezent se cultivă pe suprafeţe mari, în zonele calde ale globului: Turcia, China, Brazilia, Iran, SUA, Japonia, Grecia etc. În ţara noastră se cultivă pe terenuri mari, mai ales în zonele de sud.

Când planta are 3-4 frunze, se face răritul, astfel încât fiecărei plante să-i revină o suprafaţă de 1-1,5 m2. Mai târziu, solul se afânează şi se ţine în stare curată de buruieni. După formarea fructelor, tulpinile principale se ciupesc la vârf. Recoltarea se face când fructele ajung la starea de coacere tehnică. Recoltarea mai devreme sau mai târzie influenţează asupra calităţii, mai ales asupra conţinutului de zaharuri. Pepenele verde bine copt are o brumă pe suprafaţă şi prin ciocnire cu degetele dă un sunet surd, iar cel mai necopt are coaja lucitoare şi la ciocnire produce un sunet curat, nu surd.

Fructele mature au un gust delicios, dulce, sunt suculente, aromate, iar seminţele - negre sau cafenii. Miezul are un conţinut ridicat de zahăr, vitamine din categoriile B, C, caroten, substanţe minerale (potasiu, sodiu, magneziu, calciu, fier), pectine, aminoacizi, acid folic, celuloză. Seminţele conţin ulei gras, asemănător cu cel din nuca de migdal.

Pepenele verde era folosit din vechime în medicina populară. În evul mediu, miezul lui era folosit ca un fruct răcoritor. Seminţele zdrobite cu lapte erau folosite în cazuri de hemoragii uterine, iar „laptele" din seminţe zdrobite în apă se întrebuinţau în cazuri de febră şi ca antihelmintic. În prezent, pepenele verde este recomandat ca diuretic în cazuri de edeme, de natură cardiacă şi renală. În cazurile de afecţiuni renale, sucul din pepene nu numai că stimulează eliminarea lichidului din organism, dar şi asigură ţesuturile renale cu zaharuri uşor asimilabile. Pepenele verde este inclus în dieta pentru tratarea afecţiunilor hepatice, a vezicii biliare, a căilor urinare şi a anemiei.

Miezul de pepene verde conţine substanţe pectice şi celuloză, care stimulează digestia, favorizând eliminarea colesterolului din organism. El dă senzaţia de saturare, de aceea este recomandat persoanelor obeze ca un produs cu puţine calorii. În zilele de dietă se indică câte 1,5 kg de miez, consumat în 5 reprize.

Pepenele verde este un aliment-medicament, care întotdeauna ajută şi niciodată nu dăunează, chiar în doze mari. Se consumă crud, dar din el se poate prepara suc, magiun, ţucate, gem şi „miere".
Se iau pepenii bine copţi şi se stoarce din ei sucul (prin diferite metode), care se fierbe 5 minute şi, aşa fierbinte, se strecoară (prin sită) într-un vas steril. Din suc se poate prepara nectar: sucul se fierbe la foc puternic, apoi slab, iar spuma se înlătură. Nectarul gata trebuie să fie dens, dulce, aromat, de culoare cafenie-deschisă. Din 3 kg de miez putem obţine 200 g de nectar.

În medicina populară este de mult cunoscut faptul că în cazurile de litiază renală este necesar să se consume mai mult lichid şi să se încălzească rinichii. Dăm un exemplu din cele mai cunoscute metode de curăţare a rinichilor cu pepene verde: seara, când bioritmul rinichilor şi al vezicii urinare este mai activ (de la ora 17 până la 21), se face o baie caldă şi se consumă un pepene verde. Căldura dilată căile urinare, se relaxează muşchii, iar pepenele, datorită proprietăţilor sale diuretice şi abundenţei de lichid din organism, stimulează eliminarea nisipului din rinichi. Cura durează 7 zile. Dacă rezultatul lipseşte, procedura se repetă încă 1-2 săptămâni.

Decoctul din cojile de pepene verde proaspete sau uscate (1:10) se administrează câte un pahar de 3-4 ori în zi ca diuretic, se recomandă pentru tratamentul inflamaţiilor intestinale, mai cu seamă la copii.

Pepenele verde murat este foarte delicios. Pentru murat se aleg pepeni nu prea mari, cu miezul roz. Se spală şi se înţeapă fiecare în câteva locuri, la adâncimea de 3 cm, şi se pun în butoi, apoi peste ei se toarnă saramura preparată dintr-o căldare de apă, 400 g de sare şi 1,2 kg de zahăr. Saramura trebuie să acopere pepenii. Dacă ea nu conţine zahăr, atunci la o căldare de apă se pun 700-800 g de sare. Se acoperă cu un teasc peste care se pune o greutate. Peste 3 zile butoiul trebuie dat la rece. Peste 3 săptămâni pepenii sunt buni de consumat.

Pepenele verde se foloseşte şi în cosmetică. Din suc se fac măşti tonice, care îmbunătăţesc tenul, îl fac moale şi neted. Din seminţe se produce ulei, care este întrebuinţat în industria alimentară.

RECENT

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment