Napul este o plantă erbacee, bienală, cu înălţimea de până la 50-100 cm, cu tulpina floriferă dreaptă, cilindrică, mult ramificată, acoperită cu perişori. Are rădăcină cărnoasă, aproape sferică. Frunzele sunt mari, crescute în formă de rozetă, pubescente, adânc crestate, peţiolate, verzi-deschise.

Inflorescenţa este un racem lax cu multe flori galbene, dispuse la vârful tulpinii. Fructul este o silicvă cu multe seminţe sferice, mărunte, maronii-roşcate. Înfloreşte în lunile mai-iunie.

Este originar din ţările bazinului Mării Mediterane, în flora spontană nu se întâlneşte. Cultura lui este cunoscută de mai mult de 4000 de ani. Grecii antici foloseau această plantă ca aliment, medicament şi furaj. În evul mediu napul era cultivat prin toată Europa. Până la apariţia cartofului, de fapt până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, napul avea un rol deosebit în alimentarea europenilor.

El era ceea ce a devenit cartoful mai târziu, a doua pâine, în anii secetoşi salvând popoarele de la moarte de foame. Agrotehnica foarte simplă, recolta bogată şi gustul plăcut, care dă repede senzaţia de sătul - toate acestea au adus la aceea că napul a devenit cea mai răspândită plantă dintre legume. In prezent napul se cultivă până în zonele de nord şi nord-vest. După felul de întrebuinţare, soiurile de nap se grupează în: soiuri cu frunze pentru salată şi soiuri pentru rădăcini.

Napul preferă soluri uşoare, bine prelucrate şi cu umiditate moderată. Este rezistent la temperaturi joase şi de aceea se seamănă foarte devreme. Are perioada de vegetaţie scurtă, de aceea poate fi cultivat în zonele reci.

Seminţele germinează la temperatura de 1-5°C, plantele tinere rezistă la geruri scurte de până la -10°C. Recoltarea rădăcinilor se face peste 60-80 zile de la semănare. Se păstrează la rece, mai bine în beciuri, în nisip. Rădăcinile sunt cărnoase, de regulă rotunde sau turtite, la exterior şi în interior sunt galbene sau albe, suculente, cu gust specific.

Rădăcinile de nap conţin zaharuri (predomină glucoza), proteine, lipide, multe săruri minerale (potasiu, calciu, magneziu, fosfor, fier, mangan, zinc), multe vitamine (mai ales, C, B1, B2, PP), cantităţi mici de caroten, celuloză. Frunzele tinere conţin ulei de muştar, vitamina C.

Napul se cunoaşte foarte demult ca plantă medicinală. Era folosit ca laxativ, antiscorbutic, diuretic, expectorant şi calmant. Sucul de nap cu miere se întrebuinţa în tratamentul afecţiunilor gastrointestinale, al scorbutului şi ca stimulator al funcţiei cardiace.

În medicina tradiţională napul se recomandă ca diuretic şi expectorant. Consumul rădăcinilor are efect curativ în cazuri de gastrită cu secreţia scăzută, colită spastică, dereglare a funcţiei căilor biliare, atonie a intestinului.

Din rădăcinile de nap se stoarce suc, care este folosit în caz de larin-gită, tuse, bronşite, astmă bronşică, poliartrite. Se ia câte o lingură de suc cu una de miere de 2-3 ori pe zi.

Notă: Sucul nu se recomandă în caz de ulcer gastric şi duodenal, gastrite acute, procese inflamatorii ale ficatului, rinichilor şi intestinelor. Datorită uleiului de muştar, napul are acţiune antimicrobiană.

În regiunile de nord, cu puţine fructe şi legume, în timpurile vechi napul era foarte răspândit. Rădăcinile se consumau crude, mai rar prăjite, coapte, fierte sau înăbuşite. Din ele se găteau diferite mâncăruri, supe, salate, garnituri, se prepara cvas, frunzele murate erau bune pentru borş. Multe dintre reţetele vechi nu au mai ajuns până în zilele noastre, napul nu mai este atât de cunoscut. Rădăcinile lui se folosesc pentru hrana animalelor, însă după capacităţile lor nutritive şi gust plăcut ele ar putea ocupa un loc de frunte printre alte legume în alimentaţia omului.

Nap copt şi umplut: napul se curăţă de coajă, se spală şi se fierbe în apă. Din napi se scoate mijlocul şi se pasează, apoi se amestecă cu terci de gris fiert cu lapte, se adaugă zahăr şi unt. Această umplutură se introduce în napi, care se presoară cu caşcaval, se ung cu unt şi se dau la cuptor pentru 30 de minute.