Ridichea de lună este o specie erbacee, anuală, cu înălţimea de până la 50 cm şi mai mare. Tulpina floriferă este dreaptă, cilindrică, mult ramificată, acoperită cu perişori rigizi, rădăcina tuberizată provine din hipocotil plus rădăcina propriu-zisă.

Frunzele sunt mari, pubescente, peţiolate, imparipenat-sectate, liriforme, având segmentul terminal mare, rotunjit. Florile sunt relativ mari, albe, roze sau violete, adunate în raceme. Fructul este o silicvă indehiscentă, seminţele sunt maronii-roşcate. Înfloreşte în lunile mai-iunie.

Este originară din Zona Mediterană, iar în flora spontană nu este cunoscută. Cultivarea ridichilor este cunoscută încă cu 5000 de ani în urmă în Grecia Antică şi în Babilonia. Ridichea este ilustrată şi în picturile din mormintele egiptene, realizate cu cca 2000 ani î.e.n. În Asia de Est, ridichea se cultiva din secolul al XVI-lea, iar în ţările din Vestul Europei ea a fost adusă de Marco Polo (din China în Veneţia).

În susţinerea acestor presupuneri vine şi faptul că arabii le numesc „ridichi franţuzeşti". În prezent, cultura este răspândită pe tot globul, cei mai importanţi cultivatori sunt ţările din Estul Asiei. Este o legumă care se cultivă pentru rădăcinile tuberizate.

Ridichea preferă soluri cu textura medie, bine afânate, cu conţinutul ridicat de humus şi cu substanţe nutritive. Seminţele se seamănă direct în sol, primăvara, cât mai devreme, sau toamna, cât mai târziu. Se seamănă la 12-15 cm între rânduri şi la 3-4 cm pe rând, în mod eşalonat, la intervale de 10-15 zile. Îngrijirea plantelor constă în răritul pe rând, irigare de 2-3 ori şi praşile. Recoltarea începe la 3-4 săptămâni de la semănat. Se comercializează la început în formă de legături, apoi fără rozetă (când rădăcinile sunt mai mari).

Ridichea prezintă un mare avantaj, pentru că se poate consuma aproape toată vara. Este o sursă de vitamine C, B1, B2, PP, caroten, zaharuri uşor asimilabile, proteine, substanţe minerale (potasiu, calciu, fier, fosfor, magneziu), acizi organici, fermenţi, celuloză, ulei volatil şi sulfură de alil, care le dă un gust specific.

Uleiul volatil al ridichii provoacă o excitaţie a mucoasei tractului digestiv, prin aceasta stimulând secreţia sucului gastric şi îmbunătăţind asimilarea alimentelor. Întrebuinţarea ridichilor în alimentaţie este folositoare mai ales persoanelor cu atonie a intestinului şi cu avitaminoze.

Ridichea proaspătă, suculentă are acţiune diuretică; ea se mai recomandă în cazuri de afecţiuni ale plămânilor. Datorită fermenţilor pe care îi conţine, ea măreşte apetitul, iar cantitatea mare de celuloză stimulează funcţia intestinului, elimină colesterolul din organism şi este indicată pentru profilaxia arteriosclerozei. Ridichea este bună ca laxativ pentru persoanele ce suferă de constipaţie. Prin cantitatea mare de potasiu ridichile sunt indicate persoanelor cu afecţiuni cardiace.

Ridichea de lună a cucerit un loc important în alimentaţia de primăvară devreme, când lipsesc alte legume proaspete. Ea nu conţine substanţe hrănitoare, dar totuşi are un gust plăcut şi o importanţă dietetică ca sursă de vitamine şi săruri minerale uşor asimilabile.

Ridichile de lună, roşii, mici şi rotunde se folosesc şi pentru ornat bucatele. Rădăcina se desparte în 5 felioare, ca nişte petale, astfel obţinându-se o rozetă. În mijlocul ei se poate înfige o bucăţică de morcov, imitând şi alte flori. Se ornează diferite salate din legume crude sau platourile cu aperitive.

Pateu cu ridiche de lună: se iau 15-20 ridichi, 200 g de brânză de vaci, 100 g de unt, sare, 3 linguri de ceapă verde, lapte. Brânza de vaci se amestecă cu untul şi laptele, apoi se adaugă ridichile rase mărunt, ceapa şi sarea. Pateul se unge pe pâine neagră, deasupra se înfrumuseţează cu rotiţe de ridichi.